Vești din adolescența mea

Călin Hera alb-negru. FotoȘ Alex Depner

Am primit câtev întrebări de la un site pentru adolescenți. Ce provocare: să-mi amintesc adolescența! Așa că am răspuns.

Am pierdut o batistuță. Și un portofel

Portofel. Nu zic nici că seamănă cu cel pierdut, nici că nu. Foto: Calin Hera

De-a lungul timpului, portofelul din vremurile în care nu existau internet și smartphone, devenise un fel de Univers care îngloba o mulțime de informații și mici obiecte foarte personale ale oamenilor. Atunci când se întâmpla să le pierzi era ceva comparativ cu a ți se șterge contul de Facebook, ba chiar mai rău. La fel e și acum, dar măcar există Facebook.

Care-s eu, care caricatura (MfC)

Nici nu mai care-s eu, care caricatura. Foto: Mădălina Barbărasă (2016)

Cazul Florin Mârzăraru. Cine răspunde?

Autostopul, sport periculos...

Probabil că sunteţi la fel de oripilaţi: un tip violează o femeie şi o taie cu cutterul, primeşte o condamnare de opt ani, din care execută două treimi (cinci ani şi un pic), e eliberat condiţionat pentru că a dat dovezi temeinice de îndreptare, iar după o lună de libertate omoară o femeie tânără (nu ştim încă dacă a şi violat-o), o decapitează şi îi taie membrele, aruncând trupul într-un râu.

Povestea e cumplit de reală (Mediafax e în update-uri acum), pe tip îl cheamă Florin Mârzăraru şi, fireşte, până când va fi condamnat pentru ultima faptă va trebui să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie.

Pe mine mă enervează însă faptul că nu ştiu ce prezumţie să le acord celor care au decis eliberarea condiţionată a individului (găsiţi detalii despre liberarea condiţionată în art. 59, Cod Penal).

Pe vremea lui Ceauşescu nu era mai bine. Pentru cei care se mai îndoiesc

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu (varianta cu două urechi). În plan secund, steagul Republicii Socialiste România (cu stemă) şi cel al Partidului Comunist Român (cu secera şi ciocanul)

Haideţi să terminăm odată cu prostia asta! Mă refer la văicăreala tip "Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", pe care o aud în special la persoane mature, care au împlinit deja 60 de ani, cu bătaie spre 70-75, dar şi la colegi de generaţie, ba chiar la studenţi de ai mei, născuţi în 1993-1994 (da, e incredibil, există oameni născuţi la câţiva ani după decembrie 1989!).

"Era mai bine înainte" pentru că toată lumea avea slujbe, ni se dădeau locuinţe, aveam mai mult timp liber, citeam cărţi, jucam şah în faţa blocului, mergeam în fiecare an în concediu la mare, socializam mai mult cu vecinii de bloc, scriam scrisori/felicitări de sărbători şi primeam, la rându-ne, misive scrise îngrijt cu stiloul, nu erau atâtea crime, tâlhării, violuri, nu era atâta prostituţie, oamenii se comportau mai româneşte (am auzit şi asta, nu ştiu ce înseamnă), nu era atât de americanizat totul, mâncam roşii cu gust de roşii. Lista e mai lungă (vă invit s-o completaţi, dacă aveţi exemple).

Dragii mei plângăcioşi, vă înţeleg. Omul are darul de a uita măcar o parte din amintirile neplăcute. Iar atunci când îi merge greu, se gândeşte cu jind la gloria vremurilor de odinioară, dând vina pe prezent, idealizând trecutul şi punând deznădejde în viitor.

Am însă o veste proastă: nu era deloc mai bine înainte.

Pronosticurile mele pentru alegerile din 9 decembrie

Profit de ultimul sondaj IMAS comandat de Adevărul ca să trec aici evoluţia formaţiunilor politice în timpul unei lungi veri fierbinţi.

Evoluţia principalelor formaţiuni politice din România în sondajele de opinie IMAS realizate de-a lungul verii 2012

. Sursa: adevarul.ro

Considerând că aceste sondaje sunt pe bune (n-am motive puternice să mă îndoiesc), se pot trage câteva concluzii şi se pot face câteva previziuni.

USL a depăşit momentul extrem de delicat pricinuit de eşecul acţiunii "Demiterea preşedintelui şi urcarea lumii civilizate în cap" (DPULCC) şi reuşeşte să stopeze un declin care părea de neoprit. În ajutor i-a stat îndeosebi adversarul, fie că s-a numit PPDD sau ARD. Oricum, nu cred că USL va avea, în alegeri, scorul din sondajele de acum, pentru că ne aşteaptă o campanie electorală dură, dură, dură. Să nu uităm că Traian Băsescu a stat la cutie şi, o ştie toată lumea, pregăteşte o lovitură pe care o vrea năucitoare pentru săptămâna viitoare. Pronostic: 52%

ARD nu adună nici măcar cât avea PDL înainte de alcătuirea alianţei. Este clar că aportul electoral al FC, PNŢCD-Pavelescu şi partidul lui Neamţu e cel mult zero. Folosul a fost, desigur, atenuarea pierderilor şi salvarea electorală a câtorva speranţe ale Oastei lui Băsescu. Dacă liderul de facto va reuşi o lovitură bună (vorbeam mai sus), e posibil ca ARD să sară puţin de vârful acestei veri, înregistrat după referendum şi degringolada USL, dar va fi departe de cele 25 de procende visate. Pronostic: 19%

PPDD mă uimeşte în continuare. Pur şi simplu nu pot să cred că ar putea vota cineva cu acest partid altfel decât la mişto. Nu cred în cele 15 procente afişate acum, sunt convins că acest partid va mai scădea, dar tot mă mir, cu amărăciune, văzând că un român din zece gândeşte mai greu. Serios vorbind, aventurismul lui Dan Diaconescu (mă bucur că a pariat greşit cu Oltchim, îmi pare rău de Oltchim) va fi salvat electoral doar de cei câţiva ciudaţi refuzaţi de alte partide, pe care şi i-a pus pe liste. Dacă ar fi după mine, niciunul n-ar merita un loc în Parlament, în frunte cu armia doljeană. Pronostic: 13%

UDMR a avut oscilaţii de-a lungul verii, dar asta ţine mai mult de eşantionul folosit. Desigur, Uniunea va intra în Parlament şi va guverna, cel mai probabil într-o formulă care acum pare bizară. Pronostic: 6%

Şapte dintr-o lovitură sau ce avantaje aduce Gigi Becali PNL-ului

Bannere anti Gigi Becali afişate de suporteri ai echipei Steaua

Să zicem că nu eram încă apucaţi de greaţă totală, că mai era loc. Să zicem că luăm în serios cooptarea lui Gigi Becali în PNL. A fost o gândire matură, vizionară, la capătul căreia strategii de marcă ai PNL au decis: mergem cu Gigi. Ce ar fi putut pune ei pe masă (dacă ar fi existat o discuţie serioasă în PNL)?

Gigi Becali e un tip care acaparează discuţia. Îi dai un mic spaţiu de emisie şi el ţi-l umple - nu mai e loc de alţii. Asta-i una. Dacă zice din când în când "votaţi USL", "jos Băsescu" (printre înjurături, dezacorduri gramaticale, frânturi logice, limbajul trupului - dezvoltat excelent la persoanele care nu-şi găsesc cuvintele), cei care l-au angajat pot spune că au investit bine banii: marchează la capitolul creştere a notorietăţii. Asta-i a doua. 

Insul poate zice, doar e Gigi!, lucruri pe care bărbaţii de stat care încă ţin la aparenţe nu-şi permit să le rostească, în orice caz nu pe şleau. Îi poate insulta pe unguri, pe ţigani, pe homosexuali, pe evrei, pe femei, pe unguri (iaca, îi insultă de două ori, şi?), pe intelectuali, pe dinamovişti, cfr-işti, porumboieni. Personajul trece (în alt studio de televiziune), insulta rămâne, deci marcăm minus la insultaţi. Asta-i a treia.

Cum va fi transportul european în anul 2050?

Transport european, anul 2012. FOTO: Calin Hera

Transporturile europene, un sector esenţial în dezvoltarea Uniunii Europene (în prezent angajează direct aproximativ 10 milioane de oameni şi reprezintă sursa a aproximativ 5% din PIB) se vor confrunta cu numeroase provocări în următorii 40 de ani, atât de ordin cantitativ cât şi calitativ. Soluţiile care trebuie găsite trebuie să vizeze reducerea dependenţei de petrol, a emisiilor de CO2, a poluării de orice fel, să folosească energie mai puțină și mai curată, să exploateze mai bine o infrastructură modernă și să reducă impactul negativ pe care îl au asupra mediului. Pe de altă parte, experţii europeni caută noi modele de transport. De exemplu, ar urma ca transportul individual să fie efectuat cu vehicule ecologice şi să fie utilizat, de preferință, pentru segmentul final al călătoriei.

Liderii europeni şi-au propus să facă în aşa fel încât, până în 2050, majoritatea transportului de călători pe distanțe medii ar trebui să se efectueze pe calea ferată. Astfel, la mijlocul acestui secol ar urma să fie finalizată o rețea feroviară europeană de mare viteză, iar până în anul 2030 ar urma să se tripleze lungimea actualei reţele feroviare de mare viteză şi să se menţină o reţea feroviară densă în toate statele membre. De asemenea, tot până în anul 2050, toate aeroporturile reţelei centrale ar urma să fie conectate la reţeaua feroviară (de preferinţă la cea de mare viteză). Pentru distanţele mai lungi ar urma să fie folosite mai mult autobuzele, autocarele, transportul aerian şi feroviar pentru pasageri, respectiv soluţii multimodale (naval şi feroviar) pentru transportul de marfă.

Aeroporturile, porturile, căile ferate, metroul și stațiile de autobuz ar trebui să fie tot mai strâns legate și transformate în platforme de legături multimodale pentru pasageri. Va trebui ca porturile maritime să fie mai eficiente şi mai numeroase, pentru a putea face față volumului crescut al transportului maritim de marfă pe distanțe scurte, atât în interiorul, cât și în afara UE, iar căile navigabile interioare să fie folosite mai aproape de potenţial. Capacitatea aeroporturilor trebuie optimizată și, după caz, mărită pentru a face față cererii crescânde de călătorii spre și dinspre țări terțe și zone din Europa care nu beneficiază de alt tip de legături (se ia în calcul inclusiv o creştere de peste 100% a activităților de transport aerian din UE până în 2050).

Vor fi transformări importante şi în ceea ce priveşte transportul public urban, care ar urma să elimine treptat vehiculele alimentate în mod convenţional. Un procent de 30 % din transportul rutier de mărfuri pe distanțe de peste 300 km ar trebui să fie transferat până în 2030 către alte moduri de transport, cum ar fi transportul pe calea ferată sau pe căile navigabile, acest procent trebuind să depășească 50 % până în 2050, cu ajutorul coridoarelor de transport de marfă eficiente și ecologice.

Articolul complet, aici.

Cine sabotează Alianţa România Dreaptă (zarul de fugă al PDL, cu MRU în coadă)

Ferestre inegale la televiziunea RTV în momentul în care MRU, speranţa politicii româneşti (aripa "Salvaţi PDL!") ţine un discurs despre necesitatea, consistenţa şi viitorul Alianţei România Dreaptă

Trebuia să fie un moment festiv, care să suscite dezbateri, să facă agenda zilei şi să fie socotit un moment de răscruce a politicii româneşti. Momentul era bine ales: duşmanii din USL tocmai îşi terminaseră sejurul de la Murighiol şi îşi luaseră o binemeritată pauză mediatică,. Ochii poporului televizoman avid de politichie urmând să fie aţintiţi pe figurile grave ale domnilor Vasile Blaga şi Mihai Răzvan Ungureanu (parcă l-am văzut şi pe Aurelian Pavelescu prin zonă). Iar urechile aceluiaş popor urmau să stea deschise pentru a prelua declaraţiile pline de miez ale sus-numiţilor. Se năştea Alianţa România Dreaptă (da, şi mie îmi sună cam agamiţădandanacheian).

Acesta a fost contextul. Şi totuşi televiziunile de ştiri s-au concentrat pe povestea ursului ucigaş. A fost probabil cea mai televizată autopsie făcută vreodată unui urs brun şi, aşa cum îi stă bine unei poveşti care se întâmplă în România, nimic nu e cert, finalul e neaşteptat, mai ales că, atunci când va fi un final, acesta nu va mai fi interesant pentru nimeni - specialiştii în halate albe n-au putut preciza dacă lighioana ucisă azi-noapte e cea care a atacat ieri trei oameni sau e vorba doar despre un biet urs ghinionist.

Una peste alta, naşterea construcţiei care va salva (sau nu) România a fost lăsată de televiziuni într-o fereastră mică, fără sonor, întâietatea fiindu-i rezervată domnului Urs, care este sau care nu este.

Hilar, cred că acesta este cuvântul. Şi cred că există un rost, un înţeles, atunci când lucrurile se amestecă aparent fără noimă. Păcat doar că a murit un om şi că a fost ucis un urs probabil nevinovat. Construcţii politice scoase din joben, şubrede şi/sau aberante se vor mai naşte (pentru prietenii mei aflaţi de o parte şi de cealaltă a baricadei: USL face parte din aceeaşi categorie, dar încă n-a apărut în peisaj ursul brun atoateumbritor).

Scenarii post-decizia CCR

Cel mai bun scenariu: toată lumea recunoaşte şi respectă decizia CCR, se lucrează în, pardon, draci la autostrăzi şi Robert Negoiţă le trage o scatoalcă ălora care ar trebui să adune gunoaiele din Parcul IOR.

Cel mai prost scenariu: MO amână publicarea deciziei CCR (nu e cvorum la tipografie), Crin Antonescu declară stare de necesitate, ataşatul mililtar disponibilizat (nu-i ştiu acum numele) face tărăboi mediatizat.

În realitate: Băsescu va face mişto de Crin & Ponta şi dă un nou sens ideii de răzbunare, şeful mafiei personale face o nouă piruetă, Mona Pivniceru renunţă la demisie (who the fuck cares?), reapare în prim-plan plagiatul lui Ponta. A, trebuie să verific ferestrele din decizia de a ieşi din politică anunţată la un moment dat de Crin Antonescu.

Remember: Traian Băsescu nu mai are suport popular, dimpotrivă. USL şi-a dat cu firma în cap. Mihail Neamţu a compromis ideea de nouă forţă politică.

Despre modele și antimodele. De la Carol I la Adrian Năstase

Cazul Adrian Năstase s-a prelungit prea mult și devine telenovelă de prost gust. Avocații fostului premier fac tot posibilul să tărăgăneze lucrurile pentru a amâna trecerea după gratii a clientului lor. Efectul este penibil. Numărul întrebărilor la care autoritățile române nu oferă încă răspunsuri clare e tot mai mare. Din nou, vorbim despre așa-zise stângăcii și impresia că „se fură căciula”.

Dincolo de toată această nebunie, un lucru e sigur: Adrian Năstase, care altădată era ca un zeu atotputernic coborât pe pământul României, caută să se ascundă. Cândva, fostul premier chema opoziția să-i numere ouăle (de la moșia din Cornu). Nouă ani mai târziu, personajul este așa cum i-a prezis un adversar politic: mic.

Fără să vrea, Adrian Năstase devine cel mai de seamă reprezentant al unei clase politice goale de conținut. Un anti-model.

Poate că asta e drama cea mai mare a timpurilor pe care le trăim: lipsa oamenilor de stat autentici, lipsa modelelor. Le-au luat locul personaje evidențiate prin corupție, incompetență, incultură, lașitate, care s-au priceput să tragă de timp.

Am sperat că, odată cu dispariția regimului Ceaușescu, această țară va decola. Am trecut cu nonșalanță peste Proclamația de la Timișoara, am minimalizat rolul mineriadelor, l-am ținut deoparte pe Regele Mihai, am adulat nonvalori, ne-am prefăcut că nu vedem că Demnitarul român e gol. Am permis astfel impunerea unor criterii care n-au nicio legătură cu principiile, cu valorile adevărate, ne-am vândut copiii.

Ce înțelege noua generație din realitatea de azi? Doar atât: că e bine să fii șemecher, că e mai important să te descurci decât să înveți, să te instruiești, că hoțul, chiar dacă e prins, se descurcă și cade tot în picioare.

Comentariul complet, aici.

Biografia romanțată a lui Adrian Năstase

Adrian Năstase, pe vremea în care încerca să nu mai fie arogant (campania electorală din 2004) Captură foto digi24.ro

Adrian Năstase a fost unul dintre cei mai ambițioși politicieni români. A ajuns în timp scurt pe culmi greu de imaginat, a vrut mai mult decât totul, iar căderea a fost cu atât mai răsunătoare. Iar acum va fi un deținut. 

A fost odată un tânăr și ambițios ministru de externe, în care președintele Ion Iliescu a investit multă încredere. Era un tovarăș de viitor, școlit, cu discurs.

Adrian Năstase și-a construit cu grijă cariera profesională și, ulterior, pe cea politică. A lucrat la Institutul de Cercetări Juridice, a predat la ASE, la Facultatea de Drept, a absolvit două facultăți, a devenit doctor în Drept Internațional.

A fost căsătorit, în studenție, cu fiica lui Grigore Preoteasa (fost nomenclaturist comunist), apoi cu fica lui Angelo Miculescu, important demnitar comunist în timpul lui Nicolae Ceaușescu.

A parafat Tratatul cu URSS

În politică a intrat în anul 1990, alături de președintele Ion Iliescu. Avea 40 de ani și a devenit purtător de cuvânt al Frontului Salvării Naționale și secretar pentru relații internaționale a FSN. În guvernul rezultat după alegerile din 20 mai 1990 (în urma cărora a devenit deputat) a primit portofoliul Externelor.

Istoria a reținut o singură mare ispravă a ministrului de externe Adrian Năstase: parafarea Tratatului politic România-URSS (22 martie 1991), tratat care nu a fost niciodată ratificat de Parlament. De altfel, Uniunea Sovietică s-a și dezintegrat, la puțin timp după aceea.

Adrian Năstase a rămas ministru de Externe până în anul 1992, când a început să se implice în munca de partid - după ruperea FSN a rămas alături de Ion Iliescu.

A urmat o perioadă de ascensiune politică spectaculoasă: președinte al Camerei Deputaților, președinte executiv al PDSR, prim-vicepreședinte al PDSR, președinte interimar al partidului.

În perioada în care PDSR-ul lui Ion Iliescu a trecut în Opoziție, Adrian Năstase și-a consolidat poziția în partid, astfel încât, după realegerea lui Ion Iliescu în funcția de președinte al României și câștigarea alegerilor generale, a devenit prim-ministru și, la scurt timp, președinte al PDSR.

 

Etichetele regimului Năstase: aroganță, corupție generalizată, baroni locali

Și totuși, pe cei patru ani de regim Năstase au fost puse etichete precum: aroganță, girofar, îngenuncherea presei, baroni locali, pedeserizare, corupție generalizată, îmbogățirea peste măsură a liderilor politici ai zilei. 

Articolul complet, aici.

Am tăiat porcul. Cum îl preparăm? (PDL a fost pulverizat)

Am mai văzut exit-poll-uri scandalos de eronate, dar nu cred că e cazul acum. Triumful spectaculos al USL n-ar fi fost posibil dacă PDL s-ar fi comportat normal în anii de guvernare.

În loc de normalitate, PDL a afișat aroganță și a reușit o performanță greu de imaginat în 2005: s-a transformat, în multe privințe, într-un fel de PSD-Adrian Năstase.

PDL n-ar fi fost PDL (nici în ceea ce a fost bun la acest partid, nici în ceea ce e rău) fără Traian Băsescu. El i-a făcut, el i-a omorât. N-o s-o recunoască vreodată, dar dacă ar fi vrut să acorde vreo șansă acestei formațiuni ar fi lăsat-o liberă cu mult timp înainte. În loc de asta, a sufocat partidul cu personaje din ce în ce mai detestate de cei mai mulți dintre semeni.

Îmi pare rău de uriașele energii care s-au adunat la un moment dat în jurul PD și de cei care au rămas (până azi), din convingere, alături de acest partid. Mulți, puțini, cine mai știe? Desigur, sunt mai puțini cei care au crezut sincer în acest partid decât cei care au avut un interes foarte concret să creadă.

Nucelul partidului conține personaje consumate din toate punctele de vedere, așa că PDL are toate șansele să dispară și foarte puține șanse să renască. Ducă-se!

Cei aflați pe val acum probabil că se vor îmbăta cu succesul deplin nesperat. Din păcate, România pare incapabilă să ofere o grupare politică puternică nu doar prin aparat funcțional în ziua alegerilor, ci mai ales după. Cei care se află azi pe culmile bucuriei să arunce o privire la lista primarilor din București: Oprescu, Onțanu, Negoiță-Rin, Piedone, Vanghelie (vorba lui Comanescu)... Care e entuziasmul aici?!

Da, Chiliman e din alt film, dar ați prins ideea.

Era logică, era necesară zdobirea PDL. Sunt lucruri pentru care se plătește. Pe de altă parte, e prima oară când chiar n-am avut nicio pasiune pentru un scrutin. Am crezut că dezamăgirea e mai răspândită, dar puhoiul de oameni care a votat azi mi-a arătat un entuziasm pe care nu-l înțeleg prea bine. Nu vreau să mă refer iar la vorba bunicului meu („Schimbaerea domnilor, bucuria proștilor”) și n-am, în niciun caz, vreun sentiment de amărăciune. Dar nici nu-mi vine să sar în sus de bucurie.

Vorba aia: Am tăiat porcul. Cum îl preparăm?

p.s. Mă gândesc că ar fi cazul să începem să vorbim mai puțin despre PDL. Mie mi s-a cam luat și sunt destui băieți interesanți și dincoace, nu-i așa?

Eu cred că e vorba, în primul rând, de prostie

Secvența furtunii de nisip dintr-un pahar cu bere (altă scuză nu găsesc, dar nici asta nu-i acceptabilă) e o mărturie a cât de jos poate coborî jurnalismul.

În principiu, un jurnalist trebuie să spună că s-a întâmplat un lucru (preferabil de interes, relevant într-un anumit context), iar relatarea lui trebuie să ofere răspunsuri la întrebările ce? cine? unde? cum? când? (nu-i de colo nici întrebarea de ce?), iar dacă lucrul cu pricina e vreo acuzație la adresa cuiva, atunci trebuie să ceară punctul de vedere al acuzatului.

Cu niciun chip un jurnalist nu trebuie să modifice realitate astfel încât știrea „să dea bine”. Ulciorul nu pmerge de multe ori la apă, iar unele minciui media devin ștampile de care nu scapi. Și azi oamenii spun că EvZ e ziarul care a publicat știrea despre găina care a născut pui vii.

Cât despre nefericiții care au iscat o furtună de nisip pe plaja de la Mamaia, aici nu-s prea multe de spus. E prostie, e un exemplu de „așa nu”, e o porcărie citabilă, de acum înainte, în cursurile și seminariile de la Facultatea de Jurnalism. Am mai spus că e vorba, în primul rând, de prostie?

P.S. Prima oară am văzut filmulețul la RTV (care n-a ratat momentul de a le da foștilor colegi de la Realitatea o scatoalcă prietenească, apoi l-am revăzut la Petrișor Obae și, în final, l-am descărcat de pe YouTube. De fiecare dată, scena mi s-a părut la fel de tristă și de penibilă.

Hai să ne sinucidem. Sau?

Aseară m-am culcat perfect normal. Azi-dimineață m-am trezit încă și mai normal. M-am dus la doctor să văd ce-mi spune (am avut noroc, l-am prins în toane bune).

Am plagiat (mai sus), cu bună credință, un Andrieș de zile mari. Chestia e că, deși știam încă de aseară că azi va fi o zi neplăcută, din unele puncte de vedere macro, am venit la birou fericit (în forul meu interior micro).

Apoi au început să vină veștile: un jurnalist din Sibiu moare după ce a fost mușcat de căpușe, președintele Greciei e „îngrozit” de ceea ce poate urma în țară, INS comunică, sec, intrarea României în recesiune tehnică, Ponta comunică, jovial, că e rău și la alții și că merge înainte cu reîntregirea salariilor bugetare, iar leul bate al cincilea record negativ în cinci zile consecutive.

Afară e prea frig pentru luna mai, kilu` de cireșe costă un milion de lei vechi, iar campania electorală e tristă ca un peron prăfuit.

Sunt, toate acestea, motive de sinucidere? Dacă da, atunci hai să ne sinucidem! Dacă ba, atunci spuneți-mi, vă rog, cinci motive de optimism (prefer răspunsuri serioase, dar mă voi amuza și citind glume bune).

Cine e mai șifonat, Ungureanu sau leul?

Nu votul e usturător pentru Ungureanu, ci faptul că a fost lăsat fără apărare. La dezbaterile din Parlament au luat cuvântul doar lideri din eșalonul al doilea al partidului, iar din sală a fost susținut de cel mult 25 de parlamentari. Nici strategia PDL, aceea de a opri de la vot senatorii și deputații coaliției, nu a fost un semnal bun pentru premierul de 75 de zile.

Lipsa de încredere în proprii parlamentari a însemnat și o lipsă de încredere în omul politic Mihai Răzvan Ungureanu, lucru care va influența și eventualul proiect politic al acestuia.

Ce va urma depinde într-o foarte mare măsură de decizia pe care o va lua președintele Traian Băsescu.

În mod normal, șeful statului ar trebui să ia act de noua majoritate din Parlamentul României și să numească un premier susținut de această nouă majoritate. Ar fi și un semnal responsabil către piețele financiare. Prelungirea instabilității politice ar putea avea consecințe teribile asupra leului.

În primele minute după anunțarea votului din Parlament, cursul leu-euro a sărit la peste 3,8 și sunt informații potrivit cărora celor de la BNR le va fi greu să mențină un curs cât de cât stabil.

Comentariul complet, aici.

A demisionat președintele Comsiei Tehnice de Avizare a Proiectului Roșia Montană

Demisia șefului PDL Giurgiu e mai interesantă decât pare la prima vedere.

Pe de o parte, avem de a face cu primul caz, din șirul demisiilor din partidul de guvernământ, în care demisionarul dă vina pe Vasile Blaga, în condițiile în care Buldogul părea să profite din plin de degringolada din PDL, trecută în dreptul lui Emil Boc.

Mai interesant însă mi se pare faptul că Marin Anton, căci despre el este vorba, e secretar de stat în Ministerul Mediului și conduce Comisia de Avizare Tehnică a proiectului „Roșia Montană”.

În urmă cu patru zile, el declara pentru Evz că încă așteaptă un aviz de la Ministerul Culturii înainte de a lua vreo hotărâre.

Nu știu încă dacă asta înseamnă ceva, dar coincidențele îmi plac, atunci când le aflu.

Toată lumea reconstruiește dreapta, numai că dreptei îi șade bine așa cum e

M-a îmboldit de mai multă vreme impulsul de a scrie despre frenezia cu care se discută subiectul „Hai să dăm mână cu mână cei cu dreapta tatuată pe mână” (n-am găsit altă rimă).

Picătura care a umplut paharul a fost droaia de declarații care au însoțit, ieri, demisia Mihaelei Popa și trecerea la PNL. Azi, demisia lui Marius Dugulescu din același PDL și intrarea în același PNL a fost un nou prilej de discuții pasionate despre „reconstrucția dreptei”.

Eu înțeleg că pentru PDL ăsta e subiectul-colac de salvare, dar deja mi se apleacă văzând jde mii de proiecte de reconstruire a unei drepte pe care n-a întrebat-o nimeni dacă vrea să se reconstruiască și dacă ăia care vorbesc despre asta chiar sunt cei mai potriviți să o facă.

E ca în bancul ăla în care dreapta e reconstruită ba de Baconschi, ba de Frunzăverde, ba de Ungureanu, numai că ea nu vrea să fie reconstruită, îi șade bine așa.

În fine, din punctul meu de vedere ăsta e, deocamdată, doar un subiect de seminar și de sebastianlăzăroisme, dar tot am scris ceva, mai pe larg, ce părere am despre și ce cred eu că se află în spatele.

Nici p-ăia din Afacerea „Portbagajul” nu i-am condamnat cum trebuie

Captură de pe site-ul digi24.ro, primul care a dat știrea despre condamnarea României în Afacerea „Portbagajul”

Vă mai amintiți Afacerea „Portbagajul”? Primul lucru care îmi vine în minte când aud despre asta e dulapul din redacția Evz în care își ține Christian Levant dosarele. Era fascinant! Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, deși ar fi cazul s-o fac, la un moment dat.

Faza e că CEDO tocmai a condamnat România pentru Afacerea „Portbagajul” pentru că prietenii mei, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu s-au mai obosit să-i întrebe de sănătate pe cei doi înainte de a-i condamna. Altfel spus, le-au răpit „dreptul la un proces echitabil”.

Ioan Ștefan Popa și Aurelian Ștefan Tănăsescu au fost condamnați la 7 ani închisoare, alături de alți tovarăși de arme (cel mai răsunător nume a fost cel al lui Bucurenciu), pentru sechestrarea unui om de afaceri. Scandalul a făcut vâlvă la începutul anilor 2000, s-a lăsat cu destituirea fostului șef al Poliției Capitalei, unu' Mircea Bot și cu jde mii de articole în presă.

Ideea e că un dosar în care era destul de clar cine sunt vinovații (fără să fie simplu) a dus la condamnarea României fiindcă niște magistrați ori au fost, pardon, proști, ori au făcut pe proștii. De-aia zic.

PNL își pune piedică: face cadou sectorul 1

O socoteală proastă: să iei județul Caraș-Severin și să pierzi Sectorul 1. Mai proastă e socoteala dindărăt: să pierzi oameni vechi, emblematici, și să nu-ți pese, și să aduci traseiști (mai mari sau mai mici) și să te bucuri.

Am auzit și eu despre oareșce probleme chilimane, din ciclul „niciun primar nu e curat”, dar îl consider, până una alta, negustor cinstit și, cum ziceam, liberal emblematic.

Ceea ce e aiurea e că PNL a intrat în logica racolare-dezertare, care ține de politicianism ieftin, pe baza căruia nu se poate construi.

Semn rău. Viitorul nu-mi sună a bine, câtă vreme clasa politică nu dă semne de deșteptare, ci doar de prăfuire-maculare-impotență.