Abuzul de încredere electorală și înșelăciunea electorală. Hai cu ele în Codul Penal!

 

Toată lumea cu scaun la cap este de acord că marii oameni de stat ai zilei, în frunte cu președintele Klaus Iohannis, au ceva în comun: și-au dezamăgit alegătorii. Unii dintre aceștia sunt sictiriți, resemnați, alții de-a dreptul furioși.

Furia e îndreptățită dacă privești dintr-o perspectivă simplă: oamenii au votat având încredere în niște promisiuni electorale. Facem reforma aia, desființăm secția ailaltă, avem toleranță zero față de pee see dee. 

Unii au stat la coadă să voteze, după care s-au bucurat că se pot întoarce la treburile lor și că fiecare va face ceea ce are de făcut și ceea ce a promis că va face. Iar acum sunt furioși realizând că au fost fraieriți de aceia cărora le-au acordat votul, încrederea. Că au fost mințiți în față, cu bună știință, de către politicieni al căror scop a fost acela de a căpăta acces la putere și privilegii, nu de a face ceva bine pentru, vorba aceea, propășirea României. 

Ceea ce trăim de câteva luni (iar azi este încununat, în fine, printr-o înțelegere în spatele ușilor închise) înseamnă pervertirea unui element esențial al democrației: votul. Sunt înșelați deopotrivă votanții PNL și ai președintelui Iohannis, cât și cei ai PSD și ai bietei doamne Dăncilă, care au știut că astfel se opun „tefeliștilor”, „reziștilor” și „ficusului”. 

Șmecherii care le-au cerut votul una au spus și alta au făcut. Iar o vreme, înainte de a-și da din nou în cap, se vor întrece în vorbe meșteșugite care să justifice că dracul de la Cotroceni nu e chiar atât de negru și nici ciuma din Kiseleff atât de roșie. 

Lucrurile sunt însă ceva mai grave, întrucât pervertirea votului pune în pericol însăși ideea de democrație. În vremuri de cumplită amintire, Stalin spune că „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Pe nou, aflăm că „nu contează cine și de ce votează, contează cum facem noi blat după aceea”.

Abuzul de încredere și înșelăciunea. Componenta electorală 

Sunt cazuri de înșelăciune electorală, respectiv de abuz de încredere electorală, fapte care ar trebui să fie prevăzute în Codul Penal. Politicienii ar trebui să știe că nu pot minți pur și simplu, fără să clipească. Nu sunt mai cu moț (deși foarte mulți dintre cei care ajung la butoane au impresia că sunt). Dacă nu îi responsabilizează propria conștiință și asumarea faptului că a ajunge la putere este ceva în folosul oamenilor, nu în folosul propriu sau în cel al grupurilor nevăzute care îi coordonează, atunci responsabilizarea ar trebui vină măcar din Codul Penal. 

De la președintele de țară și cel de partid până la deputatul oportunist și degrabă trecător dintr-o tabără în alta, fiecare om care cere votul celorlalți ar trebui să răspundă în cazul în care păcătuiește prin abuz de încredere și înșelăciune.

Firește, pot interveni situații greu de prevăzut, când pur și simplu nu poți face ceea ce ai promis în campania electorală. Viața nu e liniară, iar treburile Cetății cu atât mai puțin. Sau pur și simplu te simți depășit. E omenește. 

Dar atunci vii și explici limpede situația, apoi ai două variante: fie adaptezi calendarul de îndeplinire a promisiunilor și îți asumi deschis acest lucru (obținând cumva acordul celor care te-au votat), fie demisionezi și lași pe altcineva. Dar nu îți bați joc de oameni. Nu le spui că ei sunt proști că te-au crezut. Și nu îți permiți să susții că tot ceea ce faci e din grija pentru draga țărișoară.

În concluzie, clasa politică trebuie ajutată să se responsabilizeze

În concluzie, nu e deloc bine. Clasa politică nu devine mai bună de la sine. Ar trebui, deci, ajutată. Responsabilizată. Așa cum un antreprenor nu își poate înșela clienții, ar trebui să nu o poată face nici politicienii cu alegătorii lor. Un Cod Penal care să aibă articole despre înșelăciunea electorală și abuzul de încredere electorală ar putea fi un sprijin. Un instrument care să-i facă pe aleși un pic mai atenți atunci când îi înșeală pe alegători*.

Note

Ce avem acum în Codul penal, la cap. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii. 

Art. 238 Abuzul de încredere

(1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 244 Înșelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

*Desigur, politicienii vizați vor spune că ei nu răspund decât în fața alegătorilor, adică din patru în patru ani (sau din cinci în cinci), iar până atunci, pardon, scuzați, am treabă, am moț, vorbește cu secretara.