Am pierdut o batistuță. Și un portofel

Portofel. Nu zic nici că seamănă cu cel pierdut, nici că nu. Foto: Calin Hera

De-a lungul timpului, portofelul din vremurile în care nu existau internet și smartphone, devenise un fel de Univers care îngloba o mulțime de informații și mici obiecte foarte personale ale oamenilor. Atunci când se întâmpla să le pierzi era ceva comparativ cu a ți se șterge contul de Facebook, ba chiar mai rău. La fel e și acum, dar măcar există Facebook.

Primul meu portofel a fost și primul portofel pierdut. Mai precis, furat. Împlinisem 14 ani, aveam buletin, eram mare. Atât de mare încât umblam cu el după mine. Așa ne cerea Miliția, așa cere și Poliția de acum.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat

S-a întâmplat în Hunedoara, undeva în dreptul hotelului Rusca, unde era un teren viran (acum e un parc, în mijlocul căruia s-a construit o catedrală). Veneau acolo, din când în când, câte un circ, cu cortul lui uriaș, rulotele sale și cuștile în care se învârteau animale fascinante și specific mirositoare, precum și tot felul de roți ale norocului, carusele, tarabe pentru tir (10 lei, 3 focuri) și alte minuni. 

Mă așezasem confortabil la o cursă mecanică de cai (aruncai o bilă într-o zonă cu mai multe orificii și în funcție de cel în care pica bila, calul tău înainta una, două sau trei poziții). Eram fascinat, inventasem o tehnică pe baza căreia obișnuiam să câștig acele curse în care intrau puștani ca mine și puștani mai mari, unii cu nevastă și copii acasă. Atât de fascinat am fost încât nu mi-am dat seama că cineva mi-a furat portofelul din buzunarul larg al fâșului cu care eram îmbrăcat. Am observat doar atunci când am vrut să plătesc o nouă cursă. Nu m-a bătut mama, nu m-a certat (vorba cântecului). Buletinul l-am primit, a doua zi, la ușa apartamentului; un nene mi-a zis că l-a găsit aruncat într-un tufiș, la marginea trotuarului.

Portofelul pierdut

Întrucât copiii mari nu învață din greșeli decât rareori, am avut recent de a face cu o pățanie din care m-am trezit, din nou, fără portofel. Poate că știți povestea. 

De data asta, Universul din portofel devenise mai vast: cărți de credit, abonamente, permis de conducere, talonul mașinii, cardul de sănătate, niște sute de lei, plus alte obiecte de care uitasem, dar care aveau însemnătate mare pentru mine. 

Am fost dat peste cap, recunosc. Mi-am stricat ziua, din momentul în care am realizat că am încurcat-o și m-am luat cu mâinile de cap după ce am început să blochez carduri și să mă interesez care sunt demersurile de întreprins și termenele de înnoire a fiecărui document în parte.

Există un happy end și niște concluzii

Happy end-ul e acela că, miraculos, am primit un mesaj pe Facebook: „Ați pierdut ceva?” și, astfel, portofelul meu s-a întors la mine în stare intactă, cu toate lucrurile acelea, multe și nu neapărat mărunte, la locul lor.

Concluzia? Mi se pare inevitabilă trecerea a tot în virtual, în cloud sau similar. Câți dintre voi mai printează fotografii și le lipesc în albume „de ținut în mână”? Nu spun că e bine, nu zic c-ar fi rău. 

#numazic

Ce e de făcut? Care sunt învățăturile lui Călin Hera, De Două Ori Pățitul, către semenii săi?

Ar fi două sfaturi. Primul e imposibil de respectat, deși pare logic. Al doilea pare ilogic, dar este, pe doveditelea, mai sigur.

1. 1Țineți în portofel doar lucrurile absolut trebuincioase în momentul, contextul respectiv. În acest fel, chiar dacă rămâneți fără portofel, n-ați pierdut chiar tot.
2. 
   
3. 2Faceți în așa fel încât să pierdeți portofelul astfel încât să vi-l găsească Mihai Tănăsescu. Un tip foarte fain, care, dacă nu ați avut inspirația să lăsați o carte de vizită în portofel, vă caută pe Facebook și vă întreabă dacă n-ați pierdut ceva. Chiar dacă nu sunteți încă prieteni. Dup-aia, pun pariu că veți fi.