Călin Hera alb-negru. FotoȘ Alex Depner |
Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…
Am avut foarte mult timp liber în adolescență din două
motive: eram destul de bine organizat, adică lecțiile erau prioritatea nr. 1 și
scăpam repede de ele. Al doilea motiv este că pe vremea adolescenței mele nu se
inventase nici Facebook, nici WhatsApp, nici smartphone, nici Internet. După ce
făceam ce trebuie pentru a doua zi, jucam fotbal, exploram Pădurea Chizid,
plimbam fete și, deseori, alergam până la Castel și înapoi. Vorbeam mult cu
prietenii și citeam până noaptea târziu. Cred că, în afară de internet și cele
enumerate mai sus, nici noțiunea de timp liber n-o aveam. Nu simțeam nici că
sunt ocupat, nici că am timp liber, ci doar că fac ceea ce îmi place și ceea ce
îmi priește.
Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?
Am avut noroc de două lucruri importante în timpul școlii:
câțiva profesori incredibil de buni și foarte mulți prieteni. Am învățat mereu
unii de la alții. Mi se pare incredibil acum, dar profesorii pe care i-am avut
reușeau să ne provoace să înțelegem ce înseamnă un fenomen fizic, o formulă
matematică, un context istoric. Profesoara de filozofie ne ducea la concerte
simfonice – seara, în clasa ei, la pick-up (avea multe discuri minunate) -,
care deveneau adevărate cursuri dincolo de rigiditatea manualului. Din păcate,
școala din timpul lui Ceaușescu nu ne-a oferit nici pe departe deschiderea
accesibilă azi, pentru că totul era urmărit. Ce nu m-a mai învățat școala pe
care am urmat-o în Hunedoara a fost că există și oameni răi. Trăiam în ceea ce
astăzi numim o bulă, una în care eram noi cu noi și visurile noastre și cei
câțiva profesori remarcabili. Partea întunecată am descoperit-o, brutal, în
armată.
Ce ai învățat singur?
Nu știu dacă e corect să spun că am învățat ceva singur.
Tatăl meu a avut grijă să mă ducă pe munte și astfel am învățat muntele – dar
chiar și atunci când eram eu singur, la distanță de o zi de orice așezare,
foloseam ceea ce mă învățaseră el sau salvamontiștii cu care hoinăream. Am
învățat mult din cărți și de la oamenii cu care interacționam – câte ceva
esențial sau câte o frântură – și am avut grijă să pun la un loc cele învățate
(uneori fără să-mi dau seama), ca într-un puzzle aflat într-o continuă
transformare. Așa pățesc și acum.
Care au fost problemele adolescenței pentru tine? (fricile, momentele/ situațiile dificil de gestionat etc.)
Prima frică, groază de-a dreptul, am avut-o cu puțin înainte
de adolescență: mă trezeam noaptea din somn chinuit de întrebări despre două
noțiuni pe care nu le puteam înțelege până la ultima consecință (nu pot nici
acum): infinit și niciodată. Puneam cele două noțiuni în legătură cu mine, cu
propria mea existență și simțeam că intru în ceva de neînțeles. Plângeam și îmi
juram că nu mă mai gândesc la asta, mă forțam ca aceste două noțiuni să devină
gânduri tangente. Au fost câteva situații în care aveam impresia că trăiesc o
tragedie pentru câte o notă de 7, tremuram pe dinăuntru de rușine gândindu-mă
la ce-ar putea să spună și să creadă părinții mei despre asta, dar ai mei au
știut mereu să transforme acest sentiment într-o ambiționare. Și mi-a fost teamă
să-i spun c-o iubesc fetei pe care o iubeam. Aveam 14 ani și mi-am luat inima-n
dinți abia la 19 ani.
Am avut noroc de cel mai bun sprijin din lume, într-o lume foarte întunecată, regimul comunist: părinții, cărțile și prietenii. Plus profesorii.
De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?
Părinții, cărțile și prietenii. Plus profesorii. Am avut
noroc de cel mai bun sprijin din lume, într-o lume foarte întunecată, regimul
comunist.
Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații/persoane/lucruri din tine le-a provocat?
În afară de rezultatele bune la școală, care au venit și ca
urmare a faptului că am fost un copil cuminte, un adolescent care nu le-a făcut
probleme părinților, îmi amintesc două succese ale adolescenței oarecum târzii
(aproape trecusem de perioada vocii în schimbare). Primul se referă la un
concurs de schi la care am concurat alături de schiori adevărați. Eram un
puștan dintr-o dată tupeist, care a vrut să participe la concursul seniorilor.
Îmi tremurau genunchii atât de tare după linia de sosire, la
propriu și la figurat, încât m-am prăbușit în zăpadă în timp ce crainicul
anunța că am reușit cel mai bun timp. Al doilea a fost un concurs național de
poezie care mi-a adus, pe lângă publicarea în revista România literară (era cam
ceea ce înseamnă azi Dilema veche), un premiu de 600 de lei – mică avere pentru
un puștan de 16 ani. Cred că ambele momente au venit pentru că am avut noroc:
norocul de a face ceea ce îmi plăcea.
Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….
Tata, profesorii de la școală și de pe munte despre care am
vorbit, poetul Eugen Evu (care făcuse un cenaclu literar incredibil, cu
muncitori din Combinatul siderurgic și liceeni năuci, visători sau
teribiliști).
Momentul în care te-ai simțit adult a fost…
Cred că m-am simțit adult abia în timpul facultății, când am
publicat un articol în Viața studențească despre bobocii de anul I. Nu m-au
maturizat nici cele 9 luni de armată grea, inumană, dezumanizantă, nici prima
restanță de la facultate, ci acel articol în care, ce să vezi, aveam un ton
protector, didactic-înțelegător. Poate că atunci s-a terminat adolescența mea,
ca urmare a unei experiențe tipografice, ca să zic așa.
Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…
Cred că era suficient să-l văd că încearcă să mă trateze ca
pe un tip care gândește, nu ca pe un copil. Întotdeauna m-am simțit atras de
ștachetele ridicate într-atât încât să mă ambiționeze, să mă determine să
încerc.
Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Care sunt trucurile prin care îi apropii de tine?
Încerc să mă port cu ei așa cum îmi amintesc că îmi plăcea
să se poarte adulții cu mine. Încerc să îi iau în serios și îi iau în serios.
Am foarte mare încredere în ei. Iar atunci când nu am suficient timp, sufăr din
cauza asta. Cred că legătura deschisă dintre cei mai cu experiență și cei
tineri și foarte tineri alcătuiește acel perpetuum mobile care face lucrurile
să meargă mai departe. Atunci când vorbim de viață, în general.
Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale? (Argumentează, te rog).
Sunt sigur că, în esență, nevoile sunt aceleași: nevoia de a
fi înțeles, nevoia de fi încurajat, nevoia de a fi lăsat în pace sau, uneori,
de a fi ocrotit. Nevoia de iubire, nevoia de adrenalină, nevoia de experiențe
diverse, de puțină nebunie. Diferă e doar tehnologia și impactul pe care lăsăm
să-l aibă asupra noastră, atât „bătrânii” cât și tinerii.
Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau…
Muntele, cărțile, discuțiile cu prietenii, serile în care
jucam șah cu tata sau discuțiile inteligente și pline de umor dintre rudele
mele, la care aveam voie să asist – era sentimentul acela că totul e la locul
lui, că oamenii mari știu ce e de făcut, au grijă și, dacă ei au liniște și
pace, atunci pot avea și eu.
Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația? (argumentează, te rog, de unde claritatea sau, de unde confuzia, după caz. Adică, ce anume te-a ajutat să știi foarte bine ce vrei să faci sau ce simți că te-a adus în confuzie și ce nevoi ai avea pentru a lua o decizie pe care să o simți ca fiind bună)
Pe vremea aceea era foarte simplu: nu prea aveai de ales…
Facultățile umaniste, către care m-aș fi îndreptat, erau doldora de ideologie
comunistă, atrăgeau după sine compromisuri pe care simțeam că nu mi le pot
asuma (de exemplu, să le predau copiilor lucruri în care nu cred). Cel puțin,
așa se vedea de la mine. Așa că am ales să am de a face cu fiarele. Mi-am spus
că nu am de făcut ședințe de partid cu fonta și cu oțelul și că, cel puțin,
fabrici și uzine sunt la oraș (nu voiam să fiu repartizat la țară). Și m-am dus
la Politehnică. La revoluție eram încă student, așa că am trecut natural de la
inginerie, pe care n-am practicat-o niciodată, deși am terminat facultatea, la
jurnalism.
Ce-ți spui tu, cel de acum, ție – celui de la 20 de ani?
Mă gândesc deseori la copilul de 20 de ani care am fost, tot
așa cum mă gândesc la seniorul de 80-90 de ani care o să fiu. Cred că secretul
vieții este să nu-ți fie niciodată rușine nici față de unul, nici față de
celălalt. Tu, cel din mijlocul existenței tale, trebuie să fii o bucurie pentru
ambii tu, cel care ai fost și cel care vei fi. Dacă-ți reușește asta, vei fi
făcut bine. Celui care am fost la 20 de ani îi spun: ai încredere, nimic rău nu
e veșnic, nici măcar mizeria asta de regim comunist, care închide totul, omoară
totul. Lucrează la tine însuți, citește, învață, bucură-te de lucrurile simple
și fii pregătit.
Din lecțiile adolescenței tale, ce le transmiți adolescenților de azi? (cel mai bun sfat al tău, mai multe sfaturi sau ce simți, pur și simplu).
Bucurați-vă de fiecare minut, nu-l irosiți. Învățați să nu
vă plictisiți niciodată. Dacă reușiți asta, înseamnă că trăiți și că veți putea
face orice. Totul e în voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu