 |
| Vedere din București. Ultima frunză Mountain Dew. Foto: Calin Hera |
Întotdeauna, primii muguri, primele frunze, primele flori
atrag atenția. Atrag atenția mai degrabă pentru că ies din linie decât pentru
mesaj. Vorbim despre mesajele tip „vestitorii primăverii” (renașterea, un nou
ciclu de viață și altele asemenea). Adevărul e că le așteptăm și, dacă nu
suntem prea ocupați și prea cu bărbia în piept, le vedem, le percepem, ne
umplem de ele.
Ce facem însă cu ULTIMA FRUNZĂ? Aceea care a rezistat risipirii
petalelor, coacerii și apoi a căderii poamelor, primei brume, ploilor acide. Ce
facem cu ULTIMA FRUNZĂ, cea care, oricât de multă viață a pompat în copacul de
care a stat lipită de la început până la sfârșit, și-a atins post-maturitatea.
În mod normal, ultima frunză care cade ar trebui să aibă
parte de un spectacol cel puțin la fel de grandios, de apreciat, precum primul
mugur de martie. Doar așa s-ar închide cercul.
De aceea vă provoc azi, marți, să aduceți în tabelul Miercurii fără
cuvinte de mâine imaginea ultimei frunze, așa cum s-a oferit ea ochilor voștri. Provocarea a fost făcută încă de săptămâna trecută, dar am zis să vă amintesc.
Notă. Această provocare nu are nicio aluzie politică în ea. Nu e
un îndemn la evadarea spre frunza de arțar, nu e nici măcar o melancolie. E despre
relația noastră cu natura. Inclusiv cu natura umană J.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu