marți, 13 decembrie 2016

Și frunzele se usucă și cad, nu-i așa?

Vedere din București. Ultima frunză Mountain Dew. Foto: Calin Hera
Întotdeauna, primii muguri, primele frunze, primele flori atrag atenția. Atrag atenția mai degrabă pentru că ies din linie decât pentru mesaj. Vorbim despre mesajele tip „vestitorii primăverii” (renașterea, un nou ciclu de viață și altele asemenea). Adevărul e că le așteptăm și, dacă nu suntem prea ocupați și prea cu bărbia în piept, le vedem, le percepem, ne umplem de ele.


Ce facem însă cu ULTIMA FRUNZĂ? Aceea care a rezistat risipirii petalelor, coacerii și apoi a căderii poamelor, primei brume, ploilor acide. Ce facem cu ULTIMA FRUNZĂ, cea care, oricât de multă viață a pompat în copacul de care a stat lipită de la început până la sfârșit, și-a atins post-maturitatea.

În mod normal, ultima frunză care cade ar trebui să aibă parte de un spectacol cel puțin la fel de grandios, de apreciat, precum primul mugur de martie. Doar așa s-ar închide cercul.

De aceea vă provoc azi, marți, să aduceți în tabelul Miercurii fără cuvinte de mâine imaginea ultimei frunze, așa cum s-a oferit ea ochilor voștri. Provocarea a fost făcută încă de săptămâna trecută, dar am zis să vă amintesc.


Notă. Această provocare nu are nicio aluzie politică în ea. Nu e un îndemn la evadarea spre frunza de arțar, nu e nici măcar o melancolie. E despre relația noastră cu natura. Inclusiv cu natura umană J.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PA-uri, poezii şi mirări

Uneori recunosc: bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic. Scriu despre asta pe blogul meu secret ;)

Din lume

free counters