Tinerilor din ziua de azi, de ce aţi vrea în TSD?

Prima oară am văzut acest videoclip la Mihnea, pe Facebook, însoţit de întrebarea "Cum vi se pare?".

Primul răspuns a fost prea succint: stupid!

Apoi am vrut să fac glume (dar azi nu mi-au prea ieşit unele bune): Grăsunul ăla a avut iniţiativa de a urmări o domnişoară cu pieptul generos/Cum să-ţi recapeţi demnitatea alergând cu câinele după un ins cu tricou alb/etc (i-am ales pe cei doi fiindcă purtau acelaşi rucsac).

Totuşi, întrebarea lui Mihnea a fost cât se poate de serioasă. El a apreciat că avem de a face cu un produs mult prea complex, care îşi pierde mesajul pe drum (din cauza complexităţii).

Le-aş fi făcut un clip mult mai simplu, de 5 secunde, cu o singură propoziţie: "Ce, vreţi în PDL?!" (Mihnea)

Părerea mea e că agenţia care a lucrat acest videoclip le-a mâncat banii de pomană pesediştilor. "Ce crezi că le lipseşte tinerilor de azi?" este întrebarea de la care pleacă. Generos, nu? O pâine bună de mâncat, plecând de aici, din palma parfumată a social-democraţilor sponsorizaţi de Negoiţă. Sunt sigur că descrierea proiectului e savantă, atinge toate punctele, conţine mesaje-cheie, bifează grupuri ţintă. Până şi alegerea "actorilor" se va fi făcut potrivit unor criterii (cam trase de păr). Cred că numărul băieţilor e egal cu cel al fetelor. Eu am numărat două fete care aleargă după 4 băieţi, doi băieţi (dintre care unul trage după el un câine) care aleargă după doi băieţi şi un băiat care aleargă după o fată. Mai sunt unele tipe pe bicicletă, unele care aleargă printre băieţi şi una care zâmbeşte (uşor tâmp) pe final, înainte ca toată suflarea îmbrăcată în tricourui albe să facă un soi de horă într-o intersecţie, bucuroşi că au descoperit gaura de la macaroana pesedistă.

Deci, nu. Bani cheltuiţi degeaba.

Locul în care s-au adunat sondajele de opinie, datele de trafic şi de audienţe şi ceva în plus

Colţişor important al site-ului Context Poltic

Am tot amânat să-i laud pe Mihnea şi cei care au făcut Context Politic şi asta nu fiindcă n-ar merita-o cu prisoinţă şi nici fiindcă aş avea vreo problemă cu laudele. Am amânat pur şi simplu. Azi mă obligă să o fac, pentru că proiectul lor "Sondaje fără număr" e vast şi foarte generos cu blogosfera românească şi nu numai.

E vorba de o muncă anevoioasă, la capătul căreia au fost aduse la un loc sondaje de opinie, eurobarometre, raportări de trafic, audienţe, date de la recensământ, date de la INS, din perioada 2009-2012. "A fost natural să le întoarcem publicului care ar putea avea astfel de curiozităţi academice", spune, cu modestie, Andrei Tiut, într-o postare pe Civitas Politics.

Puteţi deveni prieteni pe Facebook ai grupului Context Politic. Veţi câştiga din asta.

Despre greva jurnalistilor

Am aflat, via Mihnea, că Bogdan Ciuclaru pune problema unei greve de o zi a jurnalistilor. Motive sunt.

Îmi amintesc primii mei ani de presă. Asistam fascinat la sedintele din Senat, la Sala Omnia. Era o doamnă, Neli Luchian, care ne spunea: Măi, copii, faceti-vă un sindicat, cereti-vă drepturile, gânditi-vă si la viitor, nu doar la prezent. N-o băgam în seamă când spunea asta. Eram pustani, eram idealisti, eram prea ocupati să fim părtasi la facerea istoriei (nu-i asa?), la a obtine exclusivităti. Putini aveam contracte de muncă si aproape niciunul carti de muncă, desi lucram la institutii media respectabile. Nu ne păsa. Important era că primeam niste bani, destul de frumosi, că făceam ceea ce ne plăcea.

Situatia s-a perpetuat. Si atunci când am renuntat la o parte din suma de pe cartea de muncă si am trecut-o pe drepturi de autor am zis OK, si? Treacă! Am fost momiti pentru asta cu un mic bonus (ceva de genul 5-10%) si, eventual, cu mici amentintări. Naspa a fost atunci când ne-am trezit, după vreun an, că avem de plătit la Fisc niste diferente. Era o perioadă haiducească, din punctul ăsta de vedere, si în anii 2000-2002.

Chestia e că nici în perioada romantică (1990-1995) jurnalistii nu erau uniti. Ne distram, ne simteam bine împreună. Dar ăia cu pagere, ăia cu statii Motorola spărgeau, din când în când, gasca. Nu mă refer la „cooperativă” aici. Goana după exclusivităti face mereu parte din meserie, e ceva firesc. Dar mai era ceva ce nu pot să definesc acum.

Ideea e că si atunci, si acum, jurnalistii n-au alcătuit o castă, n-au constituit un grup solid, solidar, ca taximetristii. Prin urmare, partea practică a problemei ridicate de Ciuclaru nu se pune.

Teoretic, o grevă generală a jurnalistilor ar avea mai degrabă efectul scontat de Ciuclaru: lumea ar realiza că jurnalistii si ceea ce fac ei nu e ceva chiar inutil. Nu neg că, într-o anumită măsură, are si Mihnea dreptate: măcar o zi de pauză, fără talk-showuri si fără tabloide, înseamnă un plus la sănătate.
Până la urmă ajungem la vechea poveste: e gresit să condamni presa în general. E nevoie de criterii, si fiecare om are criteriile lui. E bine că există o varitate de titluri, de posturi TV, de radiouri. E naspa dacă nu te descurci să găsesti ceea ce e important prin zgură.

Presa e o institutie necesară. Asta e, n-ai ce-i face.

Martirizarea mitocanilor

Constrâns de spatiul tabletei TV, am încercat să concentrez câteva gânduri despre ideea Codului de conduită în mediul online, despre care Mihnea (aici si aici), Lars si altii au scris deja pe îndelete.

 Sf. Martir Postac 
 
 Aşa cum pe stradă eşti liber să te dai în stambă, dacă atât te duce capul, aşa eşti liber s-o faci şi pe net. Da, sunt destui mitocani ce sar calul pe forumuri, anonimi, mai abitir decât ar face-o pe stradă. (Printre ei, postacii partidelor.) Că jurnalist şi că autor de blog, am de a face zilnic cu oameni talentaţi, inteligenţi şi cu bun simţ, dar şi cu prea mulţi mitocani. Primii mă încântă, ultimii mă dezgustă. Pe aceştia trebuie să-i laşi să piară, împreună cu frustrările lor, nu să-i transformi în martiri, interzicându-i. Mă mir că deputati liberali, precum Alina Gorghiu sau Cristina Pocora, cred într-o societate în care mediul online poate fi reglementat/cenzurat. Mitocănii vor găsi mereu cum să înjure ocolind filtrele. Şi la TV şi online. Cenzura e din alt film.

O mică polemică (cu Mihnea)

Totul a pornit de la o stire de pe blogul lui Petrisor. Atunci când am citit-o, m-am întrebat si eu „ce să fie?, ce să fie?”.

Apoi am văzut răspunsul lui Mihnea. Si m-am simtit un pic vizat, desi bănuiesc că Mihnea nu s-a referit la mine când a spus:
„... majoritatea ziaristilor cu bloguri personale... aduc deservicii majore ziarelor si televiziunilor la care acestia lucreaza. E vorba de trafic, in principiu, dar si de faptul ca jurnalistul roman e jurnalist cat timp e la munca, iar in rest roman, adica nu are absolut nicio jena... in a publica informatii obtinute prin natura jobului pe blogul personal. Traieste intr-un conflict de interese destul de marisor, dar cum jurnalismul din Romania e facut cu relatii, surse si publicatii la comanda, nici n-are ce sa faca decat sa-si dezvolte brandul personal”

Recunosc: sunt jurnalist si am blog personal. Am chiar două. Unul nu cred că se încadrează la ceea ce a vrut Mihnea să spună mai sus (poate că de aceea e ceva mai de succes (sic!) decât ăsta. „Naivul”, în schimb, da.

Povestea „Naivului”. Am pornit acest blog într-o vreme în care aveam impresia că am multe de spus si nu-mi puteam da cu părerea în EVZ decât o dată pe săptămână. Am zis că, în rest, „dau” pe blog. E vorba de părerea mea. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să aflu lucruri „tari” datorită faptului că lucrez într-o redactie importantă si mi-a fost ciudă că nu le-am putut folosi pe blog pentru că nu erau ale mele - cele mai multe au ajuns în ziar, a doua zi. Eu cred că blogul meu chiar a suferit, din punctul ăsta de vedere: de multe ori n-am scris deloc zile întregi tocmai pentru a nu-mi concura ziarul! (Deci sunt naiv.)

În acelasi timp, jurnalistii au un avanataj enorm fată de alti bloggeri care „tin” bloguri politice/actualitate: ei află primii ce se întâmplă, au acces la informatii bune si, dacă nu sunt veniti cu pluta, stiu cam in orice moment care sunt piesele lipsă ale puzzlelui din care e alcătuit un eveniment. Altfel spus, sansele ca articolul lor să fie mai degrabă băgat în seamă sunt mai mari decât în cazul unui „amator” (ideea e valabilă si în cazul celor care lucrează în institutii de statistica, sondare a opiniei publice, institute de cercetare, prognoze, ong-uri care gândesc/alcătuiesc/produc/interpretează analize, rapoarte, barometre samd).

E ceva rău în asta? Trisează cineva? Răspunsul meu e simplu: nu. Si nici institutia cu pricina n-are nimic de pierdut. Dimpotrivă: cu cât are oameni cu notorietate mai mare, mai apreciati, mai credibili, cu atât îi va fi mai bine întregului. Mai ales dacă Întregul lucrează împreună cu Notorii, fără însă a manipula.

Elena cea Bună

Pe la jumătatea anului 2005 a început să se vorbească despre intentia lui Traian Băsescu de a-si face un partid prezidential. La vremea respectivă eram chiar mai naiv decât acum si respingeam aceste „zvonuri”. Apoi, spre sfârsitul anului 2005, am devenit mai atent.Astăzi, partidul prezidential e mijlocul prin care Traian Băsescu conduce democratic (altfel cum?) România. Tot democratic, PDL-ului i-a fost inventat rapid un partener de guvernare, gruparea dependentilor devenită partid (sic!).

Tot pe la jumătatea anului 2005 am auzit primele zvonuri despre un plan care mi s-a părut aiuritor: după două mandate ale lui Traian Băsescu, scaunul de presedinte să-i revină consilierei lui de atunci, Elena Udrea. Am râs cu poftă, am ascultat o glumă deochiată si am râs iar. Treptat, planul a început să se aplice. Iată, Elena Udrea e acum eminenta cenusie a PDL, transmitând mesaje puternice, din timp în timp. E glasul lui TB. Ambitia si tupeul Elenei Udrea sunt imense. Un politician cu toate datele necesare.

Totusi, atunci când un amic cu care am bătut drumul până si din China si străzile din Shanghai mă tot întreba cine cred eu că va fi prezidentiabilul PDL si când el spunea, ca si când atunci ar fi descoperit secretul, că va fi Elena Udrea, eram rezervat. I-am spus că e posibil ca Elena Udrea să fie pe lista scurtă, e posibil chiar ca orbirea lui Traian Băsescu să fie atât de mare încât s-o propulseze în cursă (poate că doar în ea mai are încredere), dar cred că ar fi o mare greseală. Elena Udrea, oricât de mult s-ar lucra la imaginea ei, nu va putea câstiga prezidentialele.

Deocamdată, suntem în faza în care numele Elenei Udrea e atasat tot mai mult, subtil, de ideea de reformă. Am găsit această idee si la Mircea (taxat de Mihnea). Smecheria lui Băsescu e simplă si „a tinut” până acum: are nevoie mereu de un Rău cât mai bine personificat. Acum, Răul e trioul Blaga-Berceanu-Videanu. Încă, doar pentru „initiati”. Pentru cei care stiu, si-ti fac cu ochiul când îti spun. În contrast cu ei („avem si noi uscăturile noastre”), ne e propusă imaginea luminoasă a femeii încă frumoase, pe care n-o înghitim noi prea mult, dar, uite, e gata să facă ceea ce trebuie.

Respectând proportiile, ne aflăm în situatia în care ziceam că e bun până si Nicu Ceasuescu, numai să scăpăm de Nicolae Ceausescu. Propun să ne păstrăm, totusi, mintile limpezi.

P.S. Ovidiu mă acuza că dezvolt o obsesie Elena Udrea. Rămân la părerea că se va vorbi foarte mult despre ea în următoarea perioadă, dar cred că planul cu Elena Udrea la Cotroceni nu va reusi!