joi, 13 octombrie 2016

Lecția de patriotism a lui Christian Badea

Scenă din inițierea lui Parsifal, de-a lungul frescelor din Ateneul Român. Foto: Dragoș Cristescu
Am asistat săptămâna trecută la o neașteptată și impresionantă demonstrație de patriotism. Probabil cea mai valoroasă și mai consistentă din ultima vreme. Să vă povestesc.


Știam despre Christian Badea că este unul dintre cei mai importanți dirijori din lume. Cunoșteam momente importante din biografia lui, aveam habar de scenele unde a dirijat, de personalitățile uriașe cu care a lucrat. Știam că locuiește la New York și că, de câțiva ani, are proiecte ambițioase în România, prin care încearcă să aducă în țară artiști de prim rang și să promoveze totodată artiști români talentați. Știam actul III din Parsifal pus în scenă primăvara trecută, știam câte ceva despre munca sisifică pentru obținerea unor sponsorizări care să facă posibilă montarea actului I în această toamnă. Știam deci destule, dar imaginați mea, deși bogată, nu se apropiase măcar de ceea ce urma să se întâmple la Ateneul Român în zilele de 7 și 8 octombrie.

Christian Badea dirijând Parsifal la Ateneul Român. Foto: Dragoș Cristescu

Mai erau și alții cu așteptări mari. Împătimiții de Wagner, care auziseră că urmează să se întâmple ceva, plus curioșii și cei contrariați de anunțurile prin care li se spunea să vină din timp, să nu întârzie, pentru că ușile Ateneului se închid la 18:55. Ați auzit că două sute de oameni au rămas pe dinafară la repetiția generală. Ce naiba? La repetiția generală?!

Sute de oameni nu au mai avut loc în sală la repetiția generală. Foto: Andrei Gîndac

S-au așezat cam mirați pe fotolii. Orchestra stătea cuminte pe scenă. Așa, și? Și au început să se întâmple lucruri. Penumbra, preludiul, monologul lui Gurnemanz. Eric Halfvarson. Hei! Dar deja suntem acolo unde ni se promitea că vom fi: cufundați în cel mai important eveniment cultural-muzical al anului, ascultând cele mai bune voci wagneriene ale momentului, dirijate de la marginea scenei, din fața orchestrei, de omul cu bagheta magică.

Eric Halfvarson (Gurnemanz) în Parsifal I la Ateneul Român. Foto: Dragoș Cristescu
Eric Halfvarson te ridică deja la un alt nivel. Te gândești: acesta este un dar. Apoi Bela Perencz (Amfortas), apoi Petra Lang (Kundry), apoi Stefan Vinke (Parsifal). Apoi, mai târziu, apariția lui Marius Boloș (Titurel), printr-o frumoasă ingeniozitate regizorală, sus, deasupra scenei. Treptat, muzica pătrunde peste tot, îmbrățișează pereții Ateneului, trece printre rândurile de fotolii, este deplină, stăpânește, manipulează sufletele spectatorilor, face cu ele ce vrea.

Bela Perencz (Amfortas) în dialog cu corul. Foto: Dragos Cristescu

Stefan Vinke (Parsifal) și Erica Lang (Kundry). Foto: Dragos Cristescu

Apoi se mai întâmplă ceva, când deja ai impresia că nu se mai poate întâmpla nimic. Gurnemanz, profetul, înțeleptul, Cel Care Bănuiește, pornește Inițierea lui Parsifal. Urcă încet, bătrânește, agale și cu pași siguri, pentru că știe ce face, scările dintre cele două rânduri de loji din dreapta. Parsifal îl urmează, ușor distrat. E, încă, doar nătâng. Gurnemanz ridică toiagul, de parcă ar vrea să despice cerurile. Și cerurile se despică. O fereastră de lumină se deschide în întuneric și le oferă spectatorilor slendoarea frescelor din sala mare a Ateneului Român. Bătrânul merge agale, însoțit de junele Parsifal și de muzica pătrunzătoare. Cu fiecare pas, frescele sunt dezvăluite centimetru cu centimetru. O călătorie inițiatică la care participă cu emoție nu doar cele două personaje, ci toată lumea din sală, care își ține respirația de parcă s-ar afla într-o imersiune. 

Cupola Ateneului Român, transformată într-un spectacol de lumini din care izvorăște muzică. Foto: Andrei Gîndac

De fapt, așa și este. O imersiune în esența muzicii wagneriane, într-o religie care are de a face cu cultura și istoria locului, cu simbolistica Ateneului și care trezește în spectatorii români mirarea și mândria că acel loc, acest monument, acest moment, este al lor. La finalul călătoriei, când Gurnemanz coboară spre scenă, urmat de un Parsifal năucit, spectatorii care crezuseră  că nu se poate mai mult, erau cumva răvășiți. Unii aveau lacrimi. Și nu doar doamnele. Dar toți simțeau că tocmai descoperiseră dintr-o dată cât de frumos e Ateneul Român și că îl iubesc. Pur și simplu.

Corul bărbătesc cântând între rândurile de loji ale Ateneului. Frescele sunt luminate ca în ritual inițiatic. Foto: Calin Hera
Apoi au fost momentele corului. Cel bărbătesc urcat, puternic și cald, cântând dintre loji, apoi vocile suave, îngerești, venite de jos, din foaier, pe scările care urcă în spirală, sunetele izbindu-se de pereți, de marmură, de culoare, de unghiurile și de rotunjimile întâlnite în cale, pentru a ajunge sus, în sală, gata pregătite să îi dea gata pe spectatorii care cutezaseră să încerce să-și tragă sufletul. Apoi au venit copiii de la liceul de coregrafie, apoi a urmat dezvelirea Graalului, însoțită de jocurile de lumini ca o muzică, apoi tăcere și întuneric și dintr-o dată o izbucnire de aplauze. A fost mai mult decât a fost promis.
Christian Badea dirijând Parsifal la Ateneul Român. Foto: Dragos Cristescu

A fost o declarație de dragoste. Una implicită. Tot ce a însemnat Fenomenul Parsifal, adus la București de Chrisitan Badea a fost chiar mai mult decât un omagiu Ateneului Român. A fost probabil cel mai puternic act de patriotism făcut în ultima vreme în România. Este patriotismul lucrului desăvârșit, făcut ca la carte, percfect și la cel mai înalt nivel. Christian Badea a oferit săptămâna trecută mult mai mult decât cel mai important eveniment cultural-muzical al anului în România. A oferit un model și dragoste Christian Badea a pus în valoare Ateneul Român, nu doar „s-a folosit” de el. Nu doar că a creat un monument artistic; a și ridicat în slăvi, la propriu, unul. Și ne-a adus aminte de el și ne-a făcut să fim mândri că am dat, cândva, un leu pentru Ateneu.
A fost Parsifal la Ateneu. Fenomenul Parsifal, deja. Foto: Dragoș Cristescu


NOTĂ. Am scris acest text, într-o formă aproape identică, pentru România liberă.


4 comentarii:

  1. Mi-a placut acest articol in mod deosebit. Intr-adevar ne putem manifesta patriotismul facand lucrurile pe care trebuie sa le facem fiecare dintre noi acolo unde isi castiga painea cu raspundere, bun simt si respect pentru cei din jur. Si in acest fel toate s-ar putea schimba in mai bine pentru noi toti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta e ideea, Ileana-Carmen. Patriotism înseamnă nu să te bați cu pumnul în piept, să faci paradă, ci să îți faci treaba. Și să le arăți celorlalți cât ești de bun. Să le fi exemplu și să îi ajuți să se ridice. Să înțeleagă.

      Ștergere

PA-uri, poezii şi mirări

Uneori recunosc: bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic. Scriu despre asta pe blogul meu secret ;)

Din lume

free counters