Dragii mei, de ziua Unirii cu Basarabia vreau să vă atrag atenţia asupra unui caz despre care poate aţi auzit dar peste care, cel mai probabil, aţi trecut cu nonşalanţă deoarece, nu-i aşa?, criza economică e profundă, extinsă, actuală şi arde la buzunar, la principii şi la scara de valori. La cazul „Alexandru Vakulovski” mă refer.
Ştiu, pentru cei mai mulţi e un nume care pare cam rusesc, aşa. E numele unui scriitor care s-a născut în Basarabia şi face parte dintr-o generaţie-paradox care poate spune despre sine, cu aceeaşi îndreptăţire, că are noroc şi, deopotrivă, că n-are.
Norocul e evident: ieşirea ţării, cel puţin formală, de sub dominaţia sovietică, şi deschiderea, de voie, de nevoie, către lume. Lipsa norocului e legată tot de asta. Pentru că acei oameni au văzut ce înseamnă libertatea (chiar dacă orizontul ei a însemnat, uneori, doar România regăsită), dar n-au fost lăsaţi să guste din ea, decât cu ţârâita. E teribil.
Am cunoscut zeci de basarabeni, în ultimii 19 ani, de la Podul de flori încoace, care chiar simt româneşte, ce-o mai fi însemnând şi asta?, care se bucurau când te vedeau, mai ales în prima parte a anilor '90, de parcă chiar le-ai fi fost de-acelaşi sânge. (Şi am cunoscut prea mulţi români de dincoace de Prut care se strâmbau când aveau de a face cu aceste efuziuni şi credeau că li se cere ceva, deşi nu era vorba decât de o îmbrăţişare, fie şi numai simbolică, aşteptată cincizeci de ani.)
Mulţi studenţi din acea vreme au rămas în România, şi-au făcut un rost aici. Alexandru Vakulovski e unul dintre ei. N-a avut şansa să fie cântăreţ, să apară pe scenă, deşi spectacolele scrise de el s-au jucat pe scene din România (dar şi din Germania sau Anglia). Timp de vreo treisprezece ani, omul şi-a văzut de scrisul lui, de cărţile lui scrise în limba lui, limba română, după ce a făcut facultatea de Litere, la Cluj.
În urmă cu patru ani, cineva i-a spus să şi oficializeze ceea ce era evident: că e român. De atunci, dosarul lui Vakulovski încă aşteaptă, alături de alte zeci de mii, o rezoluţie favorabilă. Dar totul e politică, iar politica e o curvă. Aşa că, expirându-i lui viza de şedere temporară, românul Vakulovski a fost trimis frumuşel dincolo de Prut şi s-a ales şi cu o interdicţie de a mai călca doi ani jumate prin România. Pentru că avem un stat puternic. Puternic cu cei slabi şi cinstiţi, nespagari adică.
S-a făcut o paralelă între cazurile Vakulovski şi Maximilian Nicu. E limpede că este nevoie de amândoi (hai România!). Dacă însă ar sta cineva să aleagă între unul şi altul (ceea ce ar fi o idioţenie), aş paria pe fibra intelectuală, nu pe cea musculară. Şi nu fiindcă e ziua unirii.
NOTĂ. Am publicat acest comentariu si în Evz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu