Despre chemarea unioniștilor la o întâlnire simbolică în Piața Universității

Câteva sute de tineri basarabeni au plecat din Chișinău spre București cu un mesaj unionist. Sursa: Facebook

În urmă cu 25 de ani participam la Podul de Flori de peste Prut. Eram emoționat și nu mi-e rușine să recunosc asta, deși între timp s-a făcut multă miștocăreală pe seama acestui eveniment. Situația geopolitică de pe ambele maluri ale Prutului a fost mereu, bineînțeles, foarte complexă. Azi, a vorbi despre unire e dovadă fie de naivitate, fie de spirit aventurier. Să nu tulburăm apele. Să ne vedem de ale noastre. E complicat. Nu ne ajungem cu sărăcia noastră, ce ne mai trebuie și sărăcia lor. Îți dai seama ce-ar ieși să aduci o comunitate importantă de vorbitori de limbă rusă? Rusia. Până la urmă, nu e vorba despre sărăcie, ci despre Rusia. Frica de Rusia. Care poate fi afișată fățiș sau ascunsă îndărătul unui chip care face cu ochiul, chipurile înțelept.

92 de ani de la Unire. Câti până la Unire?

Ploaia înghețată de azi-dimineată, care m-a tinut în jurul masinii muuuult mai mult decât as fi vrut (până la urmă am reusit să curăt geamurile destul de cumsecade), mi-a amintit foarte direct că Ziua Natională a României pică într-o perioadă a anului cam nepotrivită pentru petrecere laolaltă.

Cred că, în principiu, Unirea din 1918 e un eveniment extraordinar în istoria României. Poate cel mai important
(eu as vota si pentru încoronarea regelui Carol I – 10 mai 1886, fiindcă acela poti zice că a fost momentul de cotitură). De ce însă nu reusim să simtim că e sărbătoare azi? E vorba doar de vremea proastă (iarna nu-i ca vara, am aflat de mai multă vreme…). Unde am pierdut (dacă l-am avut vreodată) sentimentul de laolaltă, de împreună, de solidaritate (stiu, sună prea pompos)?

În fine, mai am un dor, dorul de România dodoloată. Azi sunt 92 de ani de la Unire. Câti, oare, până la Unire? Chiar, cine uneste România?
Închei strigând (în gând): Trăiască România dodoloată!