Momentul Turcescu şi presa din România

Prim-plan semiprofil. Robert Turcescu, încărunţit înainte de vreme, spune că nu mai poate să mintă. „Eram fariseu. Eram în faţa voastră un nimeni, un ins care vă minţea”, spune omul care, cândva, oferea bile albe şi bile negre mai marilor zilei (ca unor şcolari). Acum, îi tremură vocea. Discursul e incoerent, aluziv, patetic, încărcat. Dramatic. Răspunsuri parţiale, cuiva. Dumnezeu. Numele Domnului e pomenit cu o voce care nu mai tună, ci tremură. Nu mult, dar perceptibil. Apoi, lavaliera e dată jos şi Robert Turcescu pleacă. Iese din scenă. Luminile sunt puse bine. Televiziune. Acolo a început totul, acolo s-a sfârşit. Acolo a fost, de această dată, miza. Acolo au dat. Unde crapă?

Momentul consumat în studioul televiziunii B1 TV şi postarea de duminică dimineaţă de pe blogul lui Turcescu, în care acesta a mărurisit că a fost ofiţer acoperit (cu gradul de locotenent-colonel), vor fi dezbătute îndelung. Desigur, Robert Turceasu a avut o frământare interioară. O mustrare de conştiinţă. Sau poate că a fost şantajat. Poate că urma să livreze ceva tare şi i-a fost, cum se spune, arătată pisica. Campania electorală a intrat în faza victimelor colaterale, probabil.

Dar importanţa Momentului Turcescu este mai mare decât drama personală a personajului principal şi, poate, chiar mai mare decât alegerea sau nealegerea în funcţia de preşedinte a unuia sau a altuia (dar în legătură cu asta). Momentul Turcescu vine după „momentul Zaschievici” (Valentin Zaschievici, redactor şef la Jurnalul Naţional, era deonspirat ca ofiţer acoperit al SRI). În doi ani, doiAcoperiţi în două redacţii. Nu e mult. E enorm. E copleşitor.

În acest moment, orice este posibil. Pentru că astăzi, când au trecut 25 de ani de la teoreticul final al regimului comunist şi al Securităţii, ştim că redacţiile din România sunt infiltrate cu ofiţeri acoperiţi. Mai spun o dată: redacţiile din România anului 2014 sunt infiltrate cu ofiţeri acoperiţi. Presa din România, atât cât mai e, este infiltrată cu ofiţeri acopriţi. Nu vorbim despre securiştii lui Ceauşescu, ci de sereişti, meapenişti, setesişti, sieişti, turnătorişti, dublubutonaţi. E şocant, e dezgustător, e inacceptabil.

Cum a ajuns Ministerul Apărării să aibă ofiţeri acoperiţi într-o redacţie sau în mai multe? Câţi sunt? Ce misiuni pot avea ofiţerii acoperiţi din redacţii? La ce folosesc ei în realitate? Câte servicii secrete româneşti şi-au inflitrat oameni în redacţii? Câte străine?

Şi ce înseamnă faptul că lideri de opinie au, cum se spune, dublă comandă? Înseamnă că toţi aceia care s-au uitat în gura lor au fost luaţi de proşti. Nimic din ceea ce a spus sau spune un Acoperit nu are valoare, pentru că orice a spus sau a făcut ar fi putut avea un cu totul alt scop decât acela de a informa sau de a exprima o părere, de a arăta ce gândeşte cel în cauză. Atunci când minciuna şi înşelătoria triumfă, moare încrederea, fiindcă atunci când societatea are astfel de revelaţii, nimic nu mai valoreză doi bani.

Şi dacă declinul dramatic traversat de mass-media are legătură fix cu cozile vârâte de servicii în redacţii?! Chiar aşa, cui foloseşte controlul redacţiilor? Cui îi fac servicii serviciile? Cine le mai face servicii serviciilor?

Toate aceste întrebări duc cu gândul la comenzi politice sau la comenzi care străbat redacţii şi partide şi instituţii de forţă ale unei societăţi ţinută înadins într-o brambureală interesată, care încă nu se trezeşte. O societate răvăşită, din nou, de un scandal cu şi despre serviciile secrete, scăpate parcă de sub orice control.

Ceea ce este, aşa cum am spus, revoltător, periculos şi inacceptabil.

Text publicat în Cotidianul cu titlul Cazul Robert Turcescu.