Obama de Carpaţi (unde dai şi unde crapă).

Câteva vorbe iscate de un comentariu, Demnitarii şi concedierile, publicat de amicul meu Ovidiu pe excelentul blog La colţul străzii.

Discutam zilele trecute cu nişte amici (după ce vorbisem mai mult cu mine însumi) despre faptul că niciun guvern nu şi-a început traiul fără să tune şi să fulgere la adresa "moştenirii desastruoase". Nu am date la îndemână acum dar mi-e teamă că, de exemplu, până şi Văcăroiu şi ai lui au lăsat să scape săgeţi înspre echipa lui Stolojan (deşi, practic, erau cu toţii de aceeaşi culoare).

Întru demonstraţia teoriei, cred că ea poate avea excepţii dar se aplică fără greş la schimbarea de regim, la rotaţia puterii. La înscăunare, fiecărui nou domn îi prinde bine să-l bălăcărească puţin pe precedentul, să arate cât de prost a fost şi cât mult rău a făcut, pentru a arată apoi, prin comparaţie, câte are el de reparat (practic, îşi pregăteşte terenul pentru explicaţiile pe care le va da când va fi întrebat de ce n-a făcut nimic). Uneori, în cazul domniilor mai lungi, domnul îşi reneagă o parte din colaboratori (niciodată propriile-i rătăciri), îşi exilează/marginalizează potenţiali adversari, îşi inventează inamici cu care să lupte pentru a-şi justifica, apoi, lipsă de izbânzi reale. (Poate de aceea bunicul meu îmi amintea mereu vorba "Schimbarea domnilor, bucuria proştilor".)

E rău sau e bine să-i critici pe „înaintaşi”? Cred că e normal. Devine anormalitate atunci când critica îţi ocupă tot timpul, când răfuiala nu mai lasă loc la altceva. Suntem prea preocupaţi să dărâmăm pentru a mai avea energia de a construi. Poate de aici vine şi lipsa de continuitate, de aici viaţa în hopuri, de aici deşertul atunci când vine vorba de proiecte, strategii, pe termen mediu şi lung.

Privind la actualitatea imediată, cel mai bun lucru pe care l-a făcut până acum guvernul Boc ar putea fi considerat faptul că l-a păstrat pe Raed Arafat în Ministerul Sănătăţii. Ar putea fi o şansă, nu doar atât a continuităţii (nu ştiu cât de multe lucruri făcute de Eugen Nicolaescu merită continuate), cât ar putea fi o şansă a pentru reformarea sistemului de Sănătate din România, lucru observat foarte bine de Dan Selaru pe blogul România obiectivă.

N-am vrut să fac aici o pledoarie pentru Raed Arafat, românaşul nostru de adopţie, dar dacă aşa a ieşit, asta e. Chiar, că mi-a venit o idee: oare are el potenţial de Obama mioritic? Are imagine buna, este unul din putinii contemporani traitori in spatiul carpato-danubiano-pontic care chiar a realizat ceva (si nu pentru el personal, ci pentru ceilalti). De ce, la o adica, nu ar putea fi el Contracandidatul?

Dau fugă la Legea alegerii preşedintelui României, care mă duce la Art. 37 din Constituţia României, care mă trimite la articolul 16, aliniatul 3 din Constituţie, unde, în fine, găsesc că „Functiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia romană şi domiciliul în ţara. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.” (Pfui, câte întortocheli!).

Deci, se poate. Voiaţi un Obama mioritic? Iată-l: Arafat preşedinte!

UPDATE. Am publicat un comentariu in Evz pornind de la ideile din acest articol.