Retezatul a fost click-uit bine

Retezatul meu a fost click-uit bine, pare-se. E pe locul 4 la categoria „parcuri naturale”, în preliminariile top 7 minuni naturale ale lumii.

Amicul meu Ciprian Iancu m-a luat în serios şi ţine arpoape subiectul. O dovadă e ultimul articol din Evz de astăzi.

Şi amicul meu Remus Suciu m-a luat în serios. În orice caz, mi-a permis să folosesc fotografii de-ale lui, „câte vreau”. Ceea ce voi face.

Aici e lacul Bucura, fotografiat de Remus Suciu



Aici sunt flori si stanci, fotografiate tot de Remus Suciu

Promit să caut prin cutiile de acasă fotografii mai vechi, făcute de mine pe vremea când colindam Retezatul în lung, în lat şi în înalt.

Până una alta, vă invit să votaţi Pacul Naţional Retezat, aici. Încă nu m-am hotărât cât de importantă e chestia asta. Cât de important ar fi ca Retezatul să ajungă în finala aia, deci să fie popularizat. Patriotismul local îmi zice că m-aş bucura mai mult decât la un egal cu Franţa la un campionat european de fotbal.

Şi dincolo de asta? Mă mai gândesc ce-ar fi. Voi ce credeţi?

NOTA. Dacă vom ajunge la concluzia că merită efortul (în general, eu cred că aproape orice efort merită făcut) atunci ne vom gândi împreună la un Plan. OK?

Mickey Rourke se întoarce (The Wrestler, 2008)

Am văzut aseară „The Wrestler” , pentru care Mickey Rourke a castigat deja Globul de Aur şi a fost nominalizat la Oscar. Pe mine, filmul nu m-a impresionat în mod deosebit. Poate că l-aş fi simţit mai mult dacă wrestlingul ar fi făcut parte din cultura naţională (ca să-i zic aşa) sau dacă, măcar, aş fi gustat show-urile de profil transmise de teveuri.



Povestea e banală, ieftină, previzibilă (chiar dacă e inspirată dintr-o întâmplare reală, parcă e prea mult tusata, transformată în film).

Eu, unul, am găsit în acest film doar o paralelă cu povestea reală a lui Mickey Rourke (ştiu persoane, de gen feminin, care erau pur şi simplu îndrăgostite de Rourke cel tânăr în urmă cu 15-20 de ani). Privind din această perspectivă, da, e un rol bun, jucat bine. Dar numai din această perspectivă.

Dacă mă întrebaţi pe mine, oricât de poveste americană ar fi come-back-ul lui Mickey Rourke, nu e ceva de Oscar.

În schimb, pentru amatorii de Marisa Tomei, acest film merită văzut. Tipa apare de foarte multe ori despuiată până la bikini (e stripteoza şi prostituată) - e drept, în cele mai multe astfel de cadre e filmată din spate (se mişcă bine) sau cadrele sunt mai largi. Există însă destule momente în care Marisa Tomei vine până în camera de filmat şi e, vorba poveştii, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, adică într-o rochie dintr-un fel de năvod larg. Şi e machiata teribil, pare foarte îmbătrânită la faţă (şi foarte tânără în rest.)

Una peste alta, aştept să văd şi celelalte filme de Oscar, despre care am auzit numai vorbe bune. Cât despre Mickey Rourke, mă bucur că a revenit, sper să-l ţină şi să facă şi roluri de Oscar.

Gluma de la ora cinci

Un amic, Andrei Paul, din Brasov, mi-a dat urmatorul mesaj pe mess:

Intrati pe www.paginiaurii.ro La sectiunea "Ce cautati?" scrieti: "pe cineva muncind", dupa care apasati tasta "Enter".




Am facut ce mi-a zis, ce era sa fac? Apoi, m-am amuzat. Sper sa va amuzati si voi, care nu sunteti chiar atat de naivi ca mine.

Pâinea noastră cea de toată zilele

Din acest an, magazinele nu le mai oferă clienţilor pungi de plastic gratuite. S-a dat o lege care vizează protecţia mediului înconjurător. Mai puţine pungi gratuite înseamnă mai puţine pungi. Mai puţine pungi de plastic înseamnă un mediu ceva mai puţin poluat (deoarece şi pungile se aruncă în natură, nu-i aşa?). Măsura are o logică a ei care nu poate fi combătută.

Cu viitorul verde am rezolvat-o, aşadar. Rămâne problema prezentului. Iar prezentul îi face pe oameni să înjure inclusiv lucrurile bune, cum e legea anti-pungă.

O întâmplare banală. Intru într-un „magazin produse de panificatie” din cartier. Cer o pâine. Doamna vânzătoare întinde pâinea către mine. O rog să o pună într-o pungă, cum ştiu că făcea până acum. Mă priveşte stânjenită. „Stiţi, acum nu mai avem voie, trebuie să o plătiţi, costă un leu”, zice dintr-o răsuflare.

In seara aceea, am cumpărat o pungă de un leu. Câţi ar plăti, zi de zi, un leu şi cincizeci de bani pentru o pâine şi un leu pentru pungă?

O vreme, am văzut oameni plecând de la magazin cu pâinea în mână. Ploaie, ninsoare, noroi, soare, praf, intersecţie, lift. Mai nou, femeile mai nevoiaşe spală, ca pe vremuri, pungile de plastic şi le refolosesc. Vin cu ele de acasă şi îşi pun pâinea în ele. Treptat, s-au adapatat cu toţii. Cei care nu au pungă în buzunar, cumpără la repezeală una care costă cât pâinea şi înjură mărunt, în drum spre casă. Caz închis.

Pentru cei de la Protecţia consumatorului, lucrurile sunt simple: câtă vreme comerciantul nu e obligat să vândă pâinea în pungă, nu e nicio problemă. Cei de la Siguranţa Alimentelor sunt la fel de liniştiţi: legislaţia nu are prevederi stricte.

Ii aştept pe toţi marii apărători ai drepturilor consumatorului să-şi scoată dintre hârţoage figurile preocupate şi să să ceară pâine la orice magazin de cartier. Pot face acest lucru şi parlamentarii preocupaţi acum să-şi mai vâre câteo pilă prin ministere, agenţii, direcţii şi servicii. Apoi aştept o lege care să-i oblige pe comercianţi să ofere pâinea în ambalaje ecologice. De exemplu, în pungi de hârtie. România e pe locul trei în Europa la consumul de pâine. Presupun, deci, că nu vor pierde dacă vor propune un comerţ civilizat.

E un subiect minor? Oameni buni, e vorba despre pâinea noastră cea de toate zilele!

Nota. Mai multe amanunte gasiti intr-un articol publicat in pagina de Protectia Consumatorului din Evz.

România, condamnată într-un caz de protecţia mediului.

România a mai pierdut un proces la CEDO. De data asta, e vorba de folosirea cianurilor la extragerea aurului. Cazul „Tătar şi Tătar c. României” e legat de accidentul din anul 2000, cu deversarea în râul Tisa a apei contaminate cu cianuri din lacul de acumulare administrat de S.C. Transgold S.A Baia Mare - fostă S.C. Aurul S.A Baia Mare.

Este prima sentinţă în care România este condamnată de CEDO într-un caz legat de protecţia mediului. Prin urmare, consider că povestea e groasă şi că ar trebui să aiba oarecare impact. Impact asupra felului în care, în viitor, autorităţile române vor veghea, cum se spune, şi la binele oamenilor. Sunt naiv, nu? Dar nu vreau să mă tratez, na!

Revenind la cazul „Tătar şi Tătar c. României”, iată cateva citate din comunicatul pe care l-am primit adineauri de la APADOR-CH:

„Curtea europeană a decis în unanimitate că dreptul celor doi reclamanţi la un mediu sănătos şi protejat a fost încălcat de către România.
Reclamanţii, tată şi fiu, locuitori ai oraşului Baia Mare (...) s-au plâns că autorităţile române nu au reglementat de manieră eficace folosirea cianurii şi a altor substanţe toxice de către în procesul tehnologic de extragere a aurului. Ca urmare a acestui proces tehnologic vieţile celor doi, care locuiau la 100 de metri de fabrica Aurul, au fost puse în pericol (...) CEDO a constatat că autorităţile române nu au impus societăţii Transgold condiţii de funcţionare apte să evite producerea unor prejudicii mediului şi sănătăţii umane, (...) au permis acestei societăţi să funcţioneze şi după accident, încălcând principiul precauţiei (...) Mai mult, concluziile studiilor de mediu (...) nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa publicului, care nu a avut posibilitatea de a le contesta.
În concluzie, CEDO a apreciat că România nu şi-a respectat obligaţia de a analiza corespunzător riscurile pe care activitatea companiei miniere le presupunea şi de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura protejarea dreptului la un mediu sănătos şi protejat, care este garantat ca parte a dreptului la viaţă privată şi de familie.”

Textul integral al hotărârii este disponibil pe pagina de Internet a Curţii Europene.

Burse de excelenta in jurnalism

Fundatiile Robert Bosch (Germania) si ERSTE (Austria), in cooperare cu Reteaua Balcanica de Investigatii Media (BIRN) anunta a treia editie a burselor de excelenta in jurnalism.

Tema din acest an este “Identitatea” in context contemporan. Tema a fost aleasa pentru a marca doua decenii de profunde schimbari la nivel european, care au inclus atit procesul integrarii europene cat si pe celal disolutiei, al conflictelor armate in Balcani.

Se vor acorda zece burse pentru jurnalisti din Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Kosovo, Macedonia, Montenegro, Romania si Serbia.

Jurnalistii trebuie sa trimita, prin e-mail si in limba engleza, o propunere de proiect de maximum 2.000 de cuvinte in care sa detalieze modul in care vor sa redacteze o investigatie pe tema “Identitatea”. Jurnalistii selectionati vor fi inclusi intr-un program profesional cu o durata de sapte luni si vor primi sprijin financiar si editorial pentru a realiza documentarea pe tema aleasa. Ei vor primi o bursa in valoare de 2,000 de euro si alti 2,000 de euro pentru a se documenta intr-o tara din Balcani si in una din Uniunea Europeana.

Ulterior, textul lor va trebui publicat intr-o publicatie locala si i se va face totodata promovare la nivel european. Un juriu international alcatuit din jurnalisti renumiti va selecta cel mai bun articol din cele zece publicate, iar cistigatorul va primi o bursa de 8.000 de euro pentru dezvoltare profesionala.

Mai multe detalii, inclusiv formularul de aplicare pentru bursa, se gasesc aici.
Termenul limita: 1 martie 2009.

P.S. Am primit pe mail acest comunicat si il public aici in speranta ca vreun cititor al blogului meu va castiga aceasta bursa. Pentru ca merita. ;)

Maneaua aia cu Obama

A trecut deja destul de mult timp ce cand am luat la cunostinta ca exista cel putin o manea despre Obama. Barak Obama. M-a amuzat si ca o trec pe blog in ideea ca, poate, va va amuza si pe voi. Si, poate, voi zambi peste o vreme, cand o voi intalni aici, intai contrariat („Ce cauta chestia asta pe blogul meu?”), apoi amuzat („Mare e, Doamne, gradina ta!”).



Ce-i al lor al lor, insa! Colegul meu din Brasov, Ovidiu Eftimie, a publicat in Evz un articol despre cativa manelisti care vor face un concert de caritate pentru a ajuta un copil. Bravo lor.

Obama de Carpaţi (unde dai şi unde crapă).

Câteva vorbe iscate de un comentariu, Demnitarii şi concedierile, publicat de amicul meu Ovidiu pe excelentul blog La colţul străzii.

Discutam zilele trecute cu nişte amici (după ce vorbisem mai mult cu mine însumi) despre faptul că niciun guvern nu şi-a început traiul fără să tune şi să fulgere la adresa "moştenirii desastruoase". Nu am date la îndemână acum dar mi-e teamă că, de exemplu, până şi Văcăroiu şi ai lui au lăsat să scape săgeţi înspre echipa lui Stolojan (deşi, practic, erau cu toţii de aceeaşi culoare).

Întru demonstraţia teoriei, cred că ea poate avea excepţii dar se aplică fără greş la schimbarea de regim, la rotaţia puterii. La înscăunare, fiecărui nou domn îi prinde bine să-l bălăcărească puţin pe precedentul, să arate cât de prost a fost şi cât mult rău a făcut, pentru a arată apoi, prin comparaţie, câte are el de reparat (practic, îşi pregăteşte terenul pentru explicaţiile pe care le va da când va fi întrebat de ce n-a făcut nimic). Uneori, în cazul domniilor mai lungi, domnul îşi reneagă o parte din colaboratori (niciodată propriile-i rătăciri), îşi exilează/marginalizează potenţiali adversari, îşi inventează inamici cu care să lupte pentru a-şi justifica, apoi, lipsă de izbânzi reale. (Poate de aceea bunicul meu îmi amintea mereu vorba "Schimbarea domnilor, bucuria proştilor".)

E rău sau e bine să-i critici pe „înaintaşi”? Cred că e normal. Devine anormalitate atunci când critica îţi ocupă tot timpul, când răfuiala nu mai lasă loc la altceva. Suntem prea preocupaţi să dărâmăm pentru a mai avea energia de a construi. Poate de aici vine şi lipsa de continuitate, de aici viaţa în hopuri, de aici deşertul atunci când vine vorba de proiecte, strategii, pe termen mediu şi lung.

Privind la actualitatea imediată, cel mai bun lucru pe care l-a făcut până acum guvernul Boc ar putea fi considerat faptul că l-a păstrat pe Raed Arafat în Ministerul Sănătăţii. Ar putea fi o şansă, nu doar atât a continuităţii (nu ştiu cât de multe lucruri făcute de Eugen Nicolaescu merită continuate), cât ar putea fi o şansă a pentru reformarea sistemului de Sănătate din România, lucru observat foarte bine de Dan Selaru pe blogul România obiectivă.

N-am vrut să fac aici o pledoarie pentru Raed Arafat, românaşul nostru de adopţie, dar dacă aşa a ieşit, asta e. Chiar, că mi-a venit o idee: oare are el potenţial de Obama mioritic? Are imagine buna, este unul din putinii contemporani traitori in spatiul carpato-danubiano-pontic care chiar a realizat ceva (si nu pentru el personal, ci pentru ceilalti). De ce, la o adica, nu ar putea fi el Contracandidatul?

Dau fugă la Legea alegerii preşedintelui României, care mă duce la Art. 37 din Constituţia României, care mă trimite la articolul 16, aliniatul 3 din Constituţie, unde, în fine, găsesc că „Functiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia romană şi domiciliul în ţara. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.” (Pfui, câte întortocheli!).

Deci, se poate. Voiaţi un Obama mioritic? Iată-l: Arafat preşedinte!

UPDATE. Am publicat un comentariu in Evz pornind de la ideile din acest articol.

Îl iubesc pe Eminescu dar îi urăsc pe miliţienii lui

Acest comentariu va apărea, în 2000 de semne, în ziarul Evz de mâine.

Încă din timpul liceului, poţi avea şansa să-l descoperi pe Eminescu numai dacă ai norocul unor dascăli deschişi la minte. Altfel, poţi ajunge să urăşti până şi numele poetului, îngreţoşat de sumedenia de superlative cu care manualele (cel puţin cele de pe vremea lui Ceauşescu) se întrec să-l slăvească.

Naiv fiind, am crezut că procentul de minţi deschise a crescut în anii de libertate. Nişte decizii CNA de săptămâna trecută arată că nu e aşa. Ce s-a întâmplat? Joia trecută, la Radio Zu şi la Radio 21 au fost citite nişte parodii după Mihai Eminescu (21 - „Luceafarul”, ZU - „Baiet fiind păduri cutreieram” şi „Atât de frageda”). CNA s-a întrunit, a făcut şedinţe, a pus în context (ziua poetului), a scris expuneri de motive („prezentarea în acest mod a operei literare a poetului naţional Mihai Eminescu a fost total lipsită de respectul cuvenit”) şi a amendat cele două posturi de radio (aici, Decizia pentru ZU, respectiv Decizia pentru 21). Maestrul Dan Grigore, membru CNA, a vorbit ulterior despre o „blasfemie” şi a spus că el ar fi întrerupt emisiunile, dacă legea i-ar fi permis asta.

Dacă mă întrebaţi pe mine, erau nişte parodieri proaste, care nu aveau cum să stârnească măcar vreun zâmbet din partea ascultătorilor cu IQ decent şi grad de cultură cât de cât rezonabil.

Trag însă aer în piept înainte de a spune, cu tot respectul pentru maestru şi pentru câţiva dintre colegii lui pe care îi ştiu şi câţiva pe care nu-i ştiu, că, în felul ăsta, lucrurile pot să o ia razna.

Tocmai a pornit CNA o campanie naţională împotriva prostului gust? E gata CNA să dea cu buzduganul în kitschul şi mitocănia care au invadat Ţara manelelor? Dacă da, aprob şi susţin. Dar mi-e teamă că toată povestea asta cu amendarea unor parodieri e doar un soi de hai să ne probăm vigilenţa, un acces patriotard aproape jenant.

Din păcate, prostia şi fudulia nu se vindecă prin lege. Nu putem băga la închisoare toate neamurile proaste, ar rămâne străzile pustii. Eu cred că oricine trebuie să aibă dreptul să-şi dea cu firma în cap, să-şi demonstreze imbecilitatea. Nu-i transformaţi în martiri pe toţi semidocţii!

Altfel, nu se va mai auzi nici pâs despre poeziile lui Eminescu. Nici în spaţiul public, decât la cântări ale României, nici în lecturile obligatorii de la şcoală. Iar dacă Eminescu nu e..., pe cine vor mai slăvi cei care-l slăvesc?

Republica Securistă România

Nota. Un editorial cu acelasi titlu, ceva mai restrans ca numar de semne, am publicat sambata in Evz.

În anul 2009, prima grijă la aflarea unei veşti îngrijorătoare e să ucizi mesagerul, nu să reflectezi asupra veştii. Aceasta e concluzia la care pare că s-a ajuns, halucinant, la trei zile după ce Claudiu Săftoiu a declanşat scandalul interceptărilor telefonice al căror beneficar ar fi preşedintele Traian Băsescu.

Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, fostul consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu şi ex-director efemer al Serviciului de Informaţii Externe a declarat că şeful statului ar fi beneficiat dfe informări tip poliţie politică despre discuţii care au avut loc, de exemplu, între liderii PSD, pe vremea când acest partid era în opoziţie.

Săftoiu a fost taxat prompt pentru că „a dat din casă“. Reacţia a venit, bizar, inclusiv dinspre voci ale societăţii civile altă dată extrem de atente la abuzurile serviciilor secrete. E, s-o recunoaştem, un punct de vedere năucitor.

Pentru contribuabil, „datul din casă“ e neinteresant. Cei vreo 20 de milioane de români din spaţiul carpato-danubiano-pontic sau de aiurea nu sunt în slujba acestor Case. Sună ca din cărţi, dar trebuie să fie adevărat: casele respective se află în slujba românilor şi nu invers. Instituţiile respective au o problemă, şi ele trebuie să explice, eventual, cum îşi selectează oamenii şi, mai ales, că mesajul e fals, dacă e fals. Iniţial, am privit cu neîncredere declaraţiile lui Săftoiu (dacă are de luat o revanşă după „expulzarea“ din anturajul lui Traian Băsescu şi, în cârdăşie cu inamicii politici ai acestuia, are un plan de denigrare cu câteva luni înainte de alegerile prezidenţiale?).

Dar a venit reacţia. De ce a apelat Traian Băsescu, omul mesajelor directe, la purtătorul de cuvânt? O suspiciune în plus. Cum poţi afla dacă avem de-a face cu o intoxicare sau o dezvăluire? Cum poţi dovedi lucruri vecine cu paranoia, pe care „le ştie“ toată lumea?

Dovezile sunt aproape imposibil de strâns pentru că, aşa cum a arătat limpede colegul meu Mircea Marian, respectivele note informative sunt livrate pe coli fără antet, fără ştampilă, fără semnătură. Cum să demonstrezi că vin de la servicii? După amprente?

Singurele dovezi acceptabile ar putea fi tocmai mărturiile celor implicaţi. Avem declaraţiile lui Claudiu Săftoiu, cele ale fostului ministru de interne al lui Petre Roman, Doru Viorel Ursu, şi-l mai avem pe fostul preşedinte Emil Constantinescu (cel învins de „servicii“). De acord, toţi aceştia au în comun ceva: le-ar plăcea să i-o plătească lui Băsescu. Poate fi un contraargument puternic. Dar la un moment dat, toţi aceştia au avut acces la informaţii. Sunt ei toţi iresponsabili, iar ceilalţi, generalii lui Băsescu, sunt patrioţi, aprigi ca nişte zmei, toţi luptători de soi în apărarea drepturilor omului?

Dacă lucrurile ar merge strună în ţară, dacă n-ar exista abuzuri, dacă legile n-ar fi fărădelegi, prin ambiguitate şi prin felul arbitrar în care se aplică, poate am înghiţi mai uşor faza cu super-experţii care veghează la binele ţării. Dar lucrurile merg prost, incompetenţa şi corupţia sunt legi de căpătâi, Justiţia e o glumă proastă, iar la fărădelegi numai fraierii nu se dedau.

Istoria postdecembristă e marcată de dezamăgiri, de ratări care se împletesc interesant cu îmbogăţiri fabuloase şi privilegii pentru membrii serviciilor. În tot acest timp, securiştii vechi şi noi au stat mereu la butoane.

În apărarea „serviciilor” lui Băsescu a sărit Ioan Talpeş, fost şef al SIE pe vremea lui Ion Iliescu, devenit ulterior foarte util pentru regimul Băsescu. Potrivit lui Talpeş, citat de Gândul, „e normal ca preşedintele să ştie când se îmbată soţiile ambsadorilor”. Corect! Le-a rezolvat pe toate, nu? Daţi-mi voie să fiu îngrijorat dacă există în preajma şefului statului persoane care cred asta. Dacă preşedintele şi-ar pierde vremea să-şi aplece urechea la astfel de bârfe, ar fi un preşedinte slab, care şi-ar ocupa timpul preţios cu idioţenii şi ar încuraja serviciile să-i dea înainte cu asemenea practici. Va daţi seama câţi oameni sunt plătiţi să se distreze bârfind, cu aerul că fac lucruri importante?

Încă un amănunt. Primul scandal din marea coaliţie PDL-PSD a fost legat de controlul fostului „Doi ş’un sfert”, căci PSD a ţinut morţiş să aibă şi el un „vector de putere”. Chiar nu mai mişcă nimic în ţara asta fără să fie legat te miri cum de servicii? La naiba, e ca şi cum „serviciile” i-ar învălui pe beneficiarii lor, i-ar împacheta, i-ar face dependenţi, devenind ele însele beneficiare ale informărilor, prin manipularile pe care le pot face.

Povestea mai poate lansa o dezbatere interesantă: până unde merge ideea de loialitate cu instituţia? Unde anume te desparţi de instituţie pentru că aceasta lucrează împotriva cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere? Ce înseamnă patriotismul, să dai din casă sau să ascunzi gunoiul sub preş? Oricum, povestea nu trebuie trecută între paranteze şi, în orice caz, nu trebuie să se rezume în a-l pune la colţ pe Claudiu Săftoiu pentru că „a dat din casă“.

Scandalul de acum poate fi că un dus rece pentru o societate civilă amorţită, pentru unii lideri ai săi încă prea îngăduitori. Dincolo de apa la moară dată conspiraţioniştilor de serviciu, scandalul de acum ne pune în faţa unei alegeri. Trebuie să ne gândim bine ce vrem: o Românie prizonieră etern Securităţii, oricum s-ar numi ea „pe nou“, sau o ţară ai cărei cetăţeni sunt cu adevărat liberi?

Ce mai faci, domnule român?

Când te întâlneşti cu cineva, îl saluţi automat: Ce faci? Nu te gândeşti la formulă asta, la ce înseamnă ea. Zici, pur şi simplu, "Ce faci?" şi, de cele mai multe ori, nici nu aştepţi să ţi se răspundă. (Oricum, de cele mai multe ori, răspunsul e la fel de automat şi de lipsit de vlagă: "Bine.") Acesta e ritualul. Nu-ţi trebuie un IQ prea mare ca să participi la el. E un automatism folosit ca atare.

Prin Banat, în special în mediul rural, oamenii încă se mai salută întrebandu-se "Ce lucri?". Am naivitatea să cred că aceia care se salută astfel chiar "lucră" la câte ceva. Îmi place să mă gândesc că salutul respectiv, venit din timpurile în care oamenii erau preocupaţi "să facă", n-a ajuns doar o formulă golită de conţinut.

C-o fi aşa, că n-o fi, nu ştiu. Ştiu doar că, în partea asta de ţara în care trăiesc de 20 de ani, în partea asta de istorie pe care o trăiesc, nimeni nu salută întrebând "ce lucri". Aici şi acum, la putere e "Ce faci"-ul plictisit şi lipsit de interes, pentru că nu mai există obiceiul de a lucra. Oamenii sunt mulţumiţi să vieţuiască, să treacă lin dintr-o zi în altă, să nu-şi piardă vremea cu înţelesul unui salut. E ca un trai în mijlocul unui automatism.

N-aş fi vrut să ajung aici, dar, privind din acest punct de vedere, este de înţeles de ce guvernul Boc poate fi întrebat la nesfârşit ce face şi tot la nesfârşit aflăm că face bine, adică mai nimic. Într-o luna de zile n-a produs decât balbe, a schimbat un ministru şi a transmis imaginea unei nesfârşite târguieli pentru scaune. În timp ce investiţii importante migrează către Bulgaria, investiţii posibile aşteaptă, până la renunţare, să vadă un buget, o strategie guvernamentală. Leul cade, inclusiv din lipsă de perspectivă, cu impact dramatic la nivelul omului de rând care se întreabă ce mai face şi-şi răspunde că bine, deşi, dacă s-ar gândi la asta, ar recunoaşte că face rău.

E greşit însă să dăm vina doar pe guvern şi pe preşedinte. Ei sunt „emanaţiile” celor care fac bine, în general, dar care, în special, nu lucra.

Votez muntii Retezat

Bun, am un fix: muntii Retezat. Mai am unul, chestia cu „cele 7 minuni”. Fixu’ asta e mai vechi, poate pomenesc mai incolo despre el.

Chestia e ca dragii mei munti reprezinta Romania la un sondaj mondial despre „Cele 7 minuni naturale ale lumii”. Tipii care fac treaba asta cica sunt aia care au facut si „cele 7 minuni ale lumii moderne”. In fine, eu am votat pentru Retezat si va chem si pe voi sa o faceti, aici.

Fotografia pe care o folosesc aici a fost facuta de colegul meu Remus Suciu si a fost publicata in Evz.

P.S.

No, hai sa va zic despre „minunile” mele.

Prima, despre “Cele 7 minuni ale Romaniei”. Dau aici si un editorial - Editorial dupa final: despre asta.

Atunci (deja au trecut doi ani jumate), am organizat si un tur al celor 7 minuni ale Romaniei, m-am bucurat ca i-am convins sa faca asta pe Pusu (Bogdan Stanciu), pe atunci om de baza al fostei redactii regionale Cluj/Transilvania a Evz, si pe fotoreporterul Calin Ilea. Si lor le-a prins bine; cred ca daca nu interveneau „conditii obiective”, Pusu ar fi reusit sa scrie si cartea despte acest tur, asa cum il imboldisem.

A doua, in anul urmator, despre „Cele 7 minuni naturale ale Romaniei”. Aici sunt cele 7 „castigatoare”. Printre ele, fireste, Muntii Retezat.

Feeria de la Cluj

Acum am o abordare tabloidală, dar nu pot să mă abţin, na !, că-s om şi eu.

Prietenii mei clujeni au de ce să fie mândri: Balul Operei de la Cluj (sâmbătă, 19.00, începe cu focuri de artificii!) va fi prezentat de Monica Columbeanu, fostă Gabor!

Nu ştiu dacă Alin Fumurescu mai are răgaz să vină din SUA, dar Mihnea Măruţa şi foştii colegi de la NU, vechiul meu amic Mihai Soica, fosta subredacţie Evz Cluj şi prietenii din Grupul Pahico sunt sigur că îşi vor face planuri de Operă acum, că ştiu că spectacolul e prezentat de Monica.

Si pentru că tot s-a aflat, Monica Columbeanu a mărturisit că orasul ăsta e ceva aparte pentru ea, iar scena Operei din Cluj cu atât mai mult. „Aici am debutat şi am început să mă consacrez”, a spus ea, cu candoare.

Pentru cei care vor fi acolo şi nu ştiu încă, în afară de porţia de Puccini, vor primi din plin şi colecţii de modă a la Cătălin Botezatu. O feerie, nu-i aşa?

Kaka de 150 milioane de euro

Mă tentează o abordare uşor socialistă.

Mă intrigă ştirea că saudiţii de la Manchester City au pus pe masă 150 de milioane de euro pentru un jucător de fotbal (plus 15 milioane de euro pe an, leafa meseriaşului). În urmă cu câţiva ani, mă întrebam cât de mult vor creşte preţurile astea ale fotbaliştilor (întrebarea mi se părea mai fascinantă chiar decât cea despre cât de puţine vor fi secundele în care va alerga cineva suta de metri.)

Cică 120 milioane sunt pentru clubul lui Berlusconi şi 30 milio pentru impresarii lui Kaka (internaţionalul brazilian de la AC Milan pentru care s-a pus la bătaie suma aia).

Acum, că ni se spune din toate părţile că e criză, banii de Kaka mi se par cam mulţi. Nu ştiu de ce, dar mi s-ar fi părut la fel şi înainte de „criză”.

Dacă i-aş avea, i-aş da oare pentru un tip care o fi el bun în domeniul lui de activitate, dar nu e cel mai bun? Sau hai să zicem că e cel mai bun, nu ne costă nimic. Eu, zgarcitul, zic ca nu i-aş da.

Pentru că stau şi mă scarpin în chelie: bine, bine, dar ce poate face el pentru banii ăştia?

Jur sa fac asta cat mai rar!

Am mai rescris una-alta, am pus niste diacritice si am dus povestea de mai sus si in Evz. Jur sa fac asta (mutarea dintr-o parte in alta a unor texte) cat mai rar!

Lucrul care mi se pare cel mai suprinzator este ca nu mi-am luat portia obisnuita de injuraturi. Dar ziua e abia la inceput.

Semi-republica prezidentiala

Azi, Basescu a prezentat Raportul Comisiei Prezidentiale de Analiza a Regimului Politic si Constitutional din Romania (pentru consolidarea statului de drept). Pe scurt, propunerile lui de modificare a Constitutiei.
Colegul meu Horia Ghibutiu a avut o idee care mi-a placut: acesta este proiectul de „semi-republica prezidentiala”.

De ce cred ca aceasta gaselnita chiar are acoperire.

In primul rand, desi declara aproape fara sa fie intrebat (sic!), asa cum fac copiii cand neaga ca ei au spart paharul, desi tu nici nu stiai ca s-a spart, Traian Basescu vizeaza o republica prezidentiala. O forma de organizare, adica, in care presedintele sa aiba rolul principal (invocand indeosebi principiul reprezentativitatii celei mai mari fiindca, nu-i asa, este alesul cu cele mai multe voturi).

Raportul prezinta, mai intai, plusurile si minusurile pe care le vede „beneficiarul” in diferitele sisteme. Astfel, mi-am notat ca regimul prezidential e caracterizat prin „separatia stricta a puterilor in stat, cu imposibilitatea dizolvarii camerelor de catre seful de stat” si ca „publicul si media exercita o supraveghere directa a titularului puterii executive”. La sistemul parlamentar, atributiile sefului statului sunt de natura „strict ceremoniala si reprezentiva”. Cele doua sisteme beneficiaza, in raport, de un spatiu generos la capitolul dezavantaje.
In schimb, sistemul semiprezidential este prezentat pe larg, iar faptul ca e raspandit doar in estul Europei, Africa si Asia e menitonat doar in treacat. In schimb, e evidenta admiratie pentru regimul francez (nu e niciun secret ca Basescu e fan Sarkozy).

Dar sa vedem solutiile propuse, sa vedem ce poate face si ce i se poate face presedintelui, in varianta Basescu?

Intai, imunitatea presedintelui devine totala; el poate fi tras la raspundere (suspendare, punere sub acuzatie) doar pentru inalta tradare.

Daca totusi se poate vota suspendarea si „pentru fapte grave prin care se incalca Cosntitutia”, aceasta se va face doar prin votul majoritatii absolute a parlamentarilor si numai dupa consultarea Curtii Constitutionale.

Mai mult, daca suspendarea e respinsa prin referendum, Parlamentul e dizolvat.
Comentariul meu: Experienta arata ca, la referendum, nici macar nu se aduna cvorum, deci e extrem de putin probabil ca impotriva sefului statului sa se adune suficiente voturi ca sa fie suspendat. Schimbarea Constitutiei, pe varianta „ori suspendati pana la capat, ori crapati” inseamna, practic, aproape imposibilitatea folosirii acestui mecanism de control din partea Parlamentului.

In fine, o alta varianta este eliminarea totala a institutiei suspendarii din functie. In schimb, presedintele ar urma sa poata dizolva Parlamentul aproape oricand ar avea chef (e drept, daca o face de doua ori intr-un an, dar dupa a doua isi incheie mandatul). In cinci ani de mandat, insa, ar putea sa sparga cinci parlamente, ceea ce l-ar face un fel de Voinic-cu-7-vieti. „Dreptul de dizolvare nu intareste autoritatea presedintelui, ci acorda un element suplimentar de raspundere in sarcina acestuia”, se arata, candid, in textul Raportului.

Cred ca regimul vizat de Basescu poate fi calificat ca semi-republican pentru ca, daca ar avea parte de aceste modificari (si altele, despre care voi vorbi maine), ar fi aproape ca un monarh.

P.S. Exista deja aparatori ai presedintelui care spun ca aceia care vad in aceste modificari o Lege Suprema (a)servita lui Traian Basescu sunt rau intentionati. Fiindca lui Basescu tocmai i se termina un mandat si mai are la dispozitie doar unul (si, oricum, modificarile si intrarea in vigoare implica proceduri de durata). Sa fim seriosi, si trei ani daca ar avea la indemana butoanele pe care si le doreste si i-ar fi indeajuns actualului presedinte!

P.S. Amicul meu Ovidiu Voicu a fost de fata la prezentarea Raportului si face, pe blogul "La coltul strazii" o relatare care nu trebuie ratata!