Câte ceva despre delfinii lui Remus Cernea

Remus Cernea la Senat, împreună cu Brianna Caradjea, cu ocazia iniţiativei pro-delfini

Mi-ar plăcea să trăiesc într-o ţară şi în nişte vremuri în care să se consume energii într-o dezbatere precum cea lansată de Remus Cernea, autorul unei iniţiative legislative privind declararea delfinilor ca persoane non-umane.

În esenţă, Remus Cernea spune că delfinii, dotaţi cu o inteligenţă dezvoltată şi cu capacitatea de a avea relaţii sociale complexe, trebuie să aibă dreptul la viaţă, integtitate corpporală, protecţie în faţa actelor de cruzime, dreptul de a circula liberi, în mediul natural, dreptul de a nu fi capturaţi şi de a nu fi îndepărtaţi de familia din care fac parte. În caz contrar, se aplică pedepsele prevăzute în Codul Penal în cazul oamenilor.

Se prea poate ca mişcarea lui Cernea să fi pornit din teribilism. E un proiect făcut pe picior. Dar ideea de a privi cu alţi ochi în jurul nostru trebuie reţinută.
A fi atent la delfini, a-i studia şi a încerca o comunicare cu ei poate fi ceva mai mult şi mai important decât a înghesui maidanezi în ţarcuri la marginea Bucureştiului, cu pretenţia că eşti prietenul animalelor şi chiar mai mult sau comparabil cu a căuta civilizaţii extraterestre. Cel puţin raportat la ceea ce avem acum la îndemână, tehnogic sau cultural vorbind.

Proiectul a fost respins de senatorii din comisii (detalii despre dezbateri aici). Este de citit avizul negativ al Consiliului Legislativ, care aduce în discuţie, printre altele, problema discriminării pozitive a delfinilor (proiectul de lege Cernea nu prevedem obligaţiile persoanelor non-umane, ci doar drepturile lor).

În fine, se poate filosofa mult în jurul acestui subiect, mi-ar plăcea s-o fac, vă invit s-o faceţi, dacă aveţi chef. Există discuţii de acest tip, Wikipedia anexează termenul, iar India a declarat deja delfinii ca persoane non-umane, deci o bază de pornire poate fi aceasta.

Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul, aici sunt toate documentele legate de iniţiativa lui Remus Cernea. Persoanj după care nu mă dau în vânt, dar care, iată, încă îşi afirmă menirea de a isca.