Haideti să aplaudăm/înjurăm închiderea spitalelor

Statul care îşi bate joc de oameni

Pe mine nu m-au convins nici tânguielile ipocrite ale celor care deplâng situaţia, nici explicaţiile heirupiste ce susţin închiderea spitalelor (să fi recunoscut, cinstit, că nu ar fi luat în veci o asemenea decizie dacă n-o cerea, explicit, FMI!).

Fără a putea discuta în spaţiul acestei rubrici despre oportunitatea închiderii spitalelor, constat că multe neplăceri puteau fi evitate dacă reprezentanţii statului care s-au ocupat de această operaţiune ar fi avut minima competenţă (şi dramul de bun-simţ) de a pregăti decent întreaga tărăşenie.

Dacă ar fi fost obsedaţi să se asigure că fiecare persoană afectată direct ştie din timp ce se va întâmpla şi are informaţii precise despre spitalele la care să apeleze pe viitor, la nevoie.


În context, e inadmisibil să te apuci a scoate bolnavii din paturi, în ziua Z (vezi cazul „Caritas”). Ei ar fi trebuit transferaţi în linişte, civilizat, cu câteva zile înainte, asta dacă statului i-ar fi păsat câtuşi de puţin de oameni.


NOTĂ. Aceasta e tableta TV de sâmbătă. Printre comentarii am notat că nu am spus prea clar că de vină sunt si autoritătile locale, care ar fi trebuit să anunte. De acord. Dar decizia (si eventuala gândire dindărătul ei) nu a fost a lor, ci a statului, reprezentat de guvern. Am zis să precizez.

Un sut mic birocratiei

Oamenii au ajuns să moară, la propriu, din cauza birocratiei. E vorba despre oameni care ar putea fi salvati = trimisi în străinătate la timp, dacă n-ar fi proceduri greoaie de îndeplinit. Sau s-ar putea fura mai putin, astfel încât să existe câteva clinici ok în România (stiu, sună inocent). În Evz există deja o campanie în care sunt prezentate cazuri, unele teribile si a pornit o dezbatere. Există si o petitie. Eu am semnat-o adineauri.

P.S. Da, observatorii atenti ai fenomenului ch pot spune că mă bâlbâiesc. N-am ce să răspund la asta.

Kafka porcină, frate

Un coleg şi-a dus fiica la şcoală. Grămadă de copii şi de părinţi la intrare. Nu trece nimeni decât după ce e consultat sumar şi dat pe mâini cu o supersubstanţă.

Copiii mai mari se amuză, cei mai mici sunt un pic speriaţi. Câţiva părinţi, uşor nervoşi. Sunt cei care întârzie la serviciu. Nervoşi, dar înţelegători. Ştiu că virusul A/H1N1 bântuie prin ţară, că e nevoie de măsuri ferme şi că persoanele cele mai expuse sunt copiii.

Fata colegului meu, după ce trece cu brio „testul”, îşi ia la revedere de la taică-său şi îşi trage nasul. E un tic nervos. Ghinion: gestul e surprins de medicul şcolii, care sare în faţa ei. „N-ai voie să intri în şcoală dacă n-aduci adeverinţă de la medicul de familie”, îi zice, vigilent. „Dar n-am nimic, m-aţi controlat adineauri, aşa-mi trag eu nasul, nici muci n-am”, răspunde fata. Însă medicul rămâne neînduplecat.

Prin urmare, colegul meu rostogoleşte o înjurătură mică, îşi ia fiica şi o duce la medicul de familie. Aveau o relaţie familiară, el şi medicul, fireşte. Stă la coadă, îi vine rândul, intră. Îi spune omului păsul, zâmbind, ca şi cum ar fi povestit o glumă proastă. Proastă, dar glumă. Medicul de familie se dă, însă, îndărăt. „Nu pot să vă dau adeverinţă!”, zice. Scoate o foaie dintr-un sertar, scrie ceva pe ea, ştampilează şi zice, întinzând foaia, cu vârful degetelor: „Trebuie să mergeţi la Balş”.

Vrând-nevrând, colegul meu îşi ia din nou fiica şi merge la Spitalul de Boli Infec ţioase, unde stă la coadă, de-a lungul unui hol lung, alături de câteva zeci de oameni. Unii tuşesc. Unii ştiu totul despre gripa cea nouă, mai bine chiar decât medicii. Se simt importanţi când le dau explicaţii celorlalţi. Alţii sunt nervoşi. Au treabă şi, într-un fel, se simt ca într-un film SF.

În fine, în atmosferă pluteşte o oarecare teamă. După alte ore de aşteptare, colegul meu intră în cabinetul de la „Balş”, împreună cu fiică-sa. Medicul, vădit obosit, întreabă: „Care-i problema?”. Colegul meu povesteşte tărăşenia. Nu mai e amuzat. Acum e nervos. Dar îşi ascunde starea, medicul din faţa lui n-are nicio vină. „Asta-i culmea, domnule!”, zice medicul de la „Balş”. Pare că-i vine să râdă. Un fel de râsu’-plânsu’. Priveşte fata. „N-are nimic, dar o voi consulta, dacă tot aţi venit până aici. Până la urmă, asta e procedura, aţi intrat, vă consult. Dar, vă spun, au înnebunit cu toţii, o să ne omoare isteria asta”, mai bombăne el.

Bineînţeles că fata n-avea nimic, era sănătoasă. De ieri, n-are nimic cu hârtie la mână. Mă rog, nu vreau să cobesc, dar n-aş băga mâna în foc că acea hârtie a protejat-o de toate tusele prin care a trebuit să treacă din momentul în care vigilentul medic şcolar n-a vrut să rişte s-o lase în şcoală.


NOTĂ.
Editorialul complet e în EVZ.