În umbra Marelui Urs

Ieri dimineață, a urcat un tip în metrou (îmi place să circul cu metroul). Era scund, blondiu, cu barba scurtă, îmbrăcat modest, dar curat. Avea o chitară.

A intrat direct în subiect. După câteva acorduri, mi-am dat seama că instrumentul îi este prieten. Bun prieten.

Am recunoscut ușor acordurile chitarei, am ajuns, imediat, din metrou „în umbra Marelui Urs”. Cred că mi-era dor de dorul de Phoenix.

Apoi, omul nostru a început sa cânte, „să pună voce”. Atât ca nu avea. Chinuia melodia. Cânta pe lângă. Dar cu atât de mult suflet!

Să ne întelegem: era o diferență atât de mare între chitara lui, aproape desavârșită, și vocea lui, pur și simplu nefericită, încât m-a șocat.

În timp ce îl ascultam, m-am tot întrebat: De ce? Care e explicația? De ce este așa o mare diferență între urechea muzicală din degete și cea din corzile vocale?

O fi făcând parte dintr-o trupă, și colegii i-au zis să cânte doar la chitară, că o face dumnezeiește, dar să nu deschidă gura? Și, prin acțiunea de la metrou, a vrut să își ia revanșa?

M-am gândit și că, mai nou, ne pricepem cu toții (vorba vine) nu doar la fotbal și la politică, ci si la muzică. De parcă am fi cu toții într-un juriu Vocea României.

Chiar, poate că ceea ce am auzit în metrou era o „interpretare într-o cheie personală”.

Adevărul e că nu știu ce a fost. N-am întrebat. Așa că am rămas cu impresia puternică produsă de faptul că omul punea atâta suflet...

..și cu o melodie la care nu mă gândisem de mult, dar pe care o fredonez, în buclă, de mai bine de 24 de ore. Ceea ce vă provoc și pe voi să faceți.

***

Foarte mulți prieteni ai mei, aproape toți cei mai buni prieteni ai mei, au plecat. Unul de tot, ceilalți doar departe.

M-am gândit la ei în timpul fredonărilor. Mai mult decât de obicei. La toți și la fiecare în parte. Nu știu de ce.