1 Decembrie sau Religia România

Vedere din București. Puhoi de lume de-a lungul Șoselei Kiseleff, la defilarea de 1 Decembrie 2017. Foto: Calin Hera

3.500 de militari și de zece ori mai mulți civili au participat la București, la Arcul de Triumf, la defilarea de Ziua Națională. Pentru militari și pentru oficiali a fost cumva o datorie. Au venit la serviciu. Pentru românii obișnuiți a fost însă altceva. Ce?


Ce îi determină pe oameni să iasă în stradă, să se înghesuie în metrou sau să stea în mașini în coloane interminabile, apoi să meargă pe jos 10-15-20 de minute? De ce ar face asta într-o zi liberă? Pentru a ajunge într-un loc în care alții se află deja? Pentru a sta sub o ploaie mocănească, rece, ca să vadă capotele unor camioane miliare, capetele săltânde ale unor jandarmi călare ori, cu puțin noroc (dacă au ajuns mai devreme și au prins loc mai în față, de-a lungul Șoselei Kiseleff), câteva plutoane de militari mergând în pas de defilare? De ce ar face asta? Nimeni nu i-a obligat să iasă la defilare, cum se obișnuia pe vremea comuniștilor. Nici măcar porții gratuite de fasole cu cârnați nu se mai dau, cum se făcea până nu demult.

Înseamnă că la mijloc este, așa cum am zis, altceva.

Au trecut 99 de ani de când România a devenit Mare, Dodoloață (acum e mai mică decât atunci, dar nu despre asta e vorba în acest text). De-a lungul acestui răstimp, au fost vremuri mai bune și mai rele. Au fost nenumărate situațiile în care românii și-au blestemat soarta, au spus „frumoasă țară, păcat că-i locuită”. Unii au fost alungați de regimuri criminale, unii plecat jurând să nu privească înapoi, alții au plecat cu sufletul rupt. Cei mai mulți au rămas. De voie, de nevoie. Au stat. Au încercat sau s-au dat bătuți. Au luptat sau au făcut pacturi rușinoase. Unii sunt deznădăjduiți. Unii speră. Unii văd mizeria, lipsa de perspective. Alții văd oportunitățile. Sau, pur și simplu, văd totul ca pe un dat. Li s-a dat să fie aici.

Vedere din București. Puhoi de lume de-a lungul Șoselei Kiseleff, la defilarea de 1 Decembrie 2017. Foto: Calin Hera

Tot acest amalgam alcătuiește un grup de oameni contemporani unii cu ceilalți. O secvență istorică. Toți acești oameni sunt români. Și cei care iubesc România, și cei care o urăsc, și cei care spun că le este indiferentă. Sentimentele pe care le ai pentru o țară sunt la fel de puternice ca sentimetele pe care le ai pentru un om, bărbat sau femeie. O țară poate fi personalizată. O țară poate fi iubită cu disperare sau urâtă cu patos. Chiar și atunci când te încurajezi și spui că îți este indiferentă. O țară nu ți se poate dezlipi, odată ce ți-a fost lipită. Face parte din ADN. O țară e ca memoria.

Nu știu dacă cei 35.000 de bucureșteni care au ieșit astăzi în stradă și-au pus problema dacă iubesc sau nu România. Dacă iubesc sau nu ziua de 1 Decembrie, care este, până la urmă, o convenție. Dar oamenii aceștia au fost mânați de ceva. De o nevoie. Nevoia de a-și exprima, cumva, apartenența la un grup, la o comunitate. La o istorie, oricât de glorioasă sau de puțin glorioasă este ea.

Nu știu câți dintre ei s-ar duce să-și apere țara pe un teren de sport, pe un câmp de luptă, la un concurs internațional sau într-o sală de dezbateri. Nu știu câți dintre ei sunt mulțumiți de direcția în care se îndreaptă România, câți au fost să voteze la ultimele alegeri sau câți dintre ei vor ieși în această seară la proteste.

Dar cred că acești oameni, care și-au urat astăzi „La mulți ani!” au în ei, fiecare în felul lui, câte un răspuns al întrebărilor de la începutul acestui text. Fără să fie ceva spectaculos, memorabil, citabil, răspunsul fiecăruia alcătuiește, ca un puzzle uriaș, un Înțeles. E ca o religie. Religia România.

Vedere din București. Avioane de luptă pe cerul Capitalei. Foto: Calin Hera

P.S. Cred că parada de anul viitor, atât cea la Alba Iulia cât și cea de la București, trebuie gândită deja de acum. Ar trebui să fie un eveniment memorabil, spectaculos, care să iasă, eventual, din schema clasică - defilare terestră și aeriană. Și ar trebui să fie organizată astfel încât să poată fi văzută de cât mai multă lume. Peste un an, românii, chiar dacă vor fi deja plictisiți de un an Centenar poluat cu lozinci și politicianisme ieftine, își vor dori un eveniment-simbol de 1 Decembrie. Ceva de povestit nepoților. Ceva simplu și frumos. Merită. „Religiile” care durează pe asta se bazează. Nu pe constrângeri, ci pe firesc.