Halep și de la capăt

O lovitură cu racheta de tenis e ca un upercut năucitor, dar are ceva în plus: Frumusețea. Meciul Halep-Svitolina a fost frumos pentru dramatism, emoție, dar și pentru finețea loviturilor năucitoare pe care și le-au aplicat "pugilistele" în rochițe. În final, a fost mai frumos pentru suporterii româncei care, vorba lui Tolontan, nu au nicio vină și niciun merit. 

A fost un moment în care mi-am imaginat că e, un pic, și meritul meu. Momentul acela când mi-am zis "fie ce-o fi!" și am deschis canalele live cu terenul de la Roland-Garros. Era deja 5-0 pentru Svitolina în primul set și nimic mai rău nu se mai putea întâmpla. 

Am uitat să vă spun: aproape de fiecare dată când mă uit la un meci al Simonei Halep, pierde dramatic (finala cu Șarapova din urmă cu doi ani sau cea de la Roma, când cu glezna întoarsă), categoric (Serena Williams la Singapore) ori penibil, pe enervări stupide. Cam ca acum (trăsesem cu ochiul la o izbitură de rachetă). 

Am văzut trei game-uri, o adusesem pe Halep în joc, apoi m-am luat cu treaba. La 5-1 în setul al doilea am zis că s-o fi schimbat superstiția, musai trebuie său acolo. Dar nu s-a potrivit. În tie-break, colega mea, căreia ba i se lumina fața, ba i se întuneca, mi-a promis că mă lasă să văd setul decisiv, dacă o fi să fie. A fost. Adică, a fost fără istoric, ca un upercut sec, rapid. Am pierdut spectacolul live, emoția. În schimb, a câștigat Halep.

Ceva îmi spune totuși că Simona Halep s-ar fi descurcat la fel indiferent de ceea ce aș fi făcut eu în timpul meciului cu Svitolina. Pentru că a fost despre ea. Cred că îi e bine să știe că sunt mulți, mulți necunoscuți care "țin" cu ea. Nu neg asta. Dar munca este a ei, gloria și banii ai ei sunt, tot așa cum tristețea, accidentările, eșecurile tot ea însăși va trebui să le digere (iar atunci va fi mult mai singură).

E bine ca oamenii să fie împreună, să se roage, să plănuiască, să se antreneze, să construiască, să finalizeze, să se bucure împreună. E mai deplin așa. Uneori pur și simplu nu pot rămâne singuri. Pentru că le lipsesc ceilalți. Știu că le vor lipsi sau nu știu, dar ajung să își dea seama de asta. Alteori au nevoie să rămână singuri (însă foarte puțin). 

Cred însă că nu trebuie să uite a îndrăzni. A încerca. Și dacă au timp și chef să se uite la un meci de tenis și în felul ăsta nu dăunează nimănui (Simonei Halep nu îi dăunează, asta e sigur), să o facă. Să nu își refuze nici micile și nici marile bucurii. Viața e mai scurtă decât pare și numărul bucuriilor mai mic decât își dorește fiecare. Vorba strămoșilor noștri, dacii: Go for it! Halep și de la capăt. Gen.