Am dus povestea securiștilor în România liberă

Captură România liberă. Mai mult pentru poză (care nu-mi place)

Am transformat articolul România își apără securiștii într-un articol de opinie (Ce-am avut și n-am pierdut: securiști, Securitate, securism) pe care l-am publicat în România liberă.

Ce-am avut și n-am pierdut: securiști, Securitate, securism

Senatul României a respins, la începutul săptămânii, un proiect de lege trecut de Camera Deputaților prin adoptare tacită. Coincidență sau nu, raportul de respingere a fost semnat de celebrul intelectual Șerban Nicolae, preșe­dintele Comisiei juridice din Senat. A fost un gest de rutină, care are însă o po­veste și un tâlc. Tâlc și po­veste la care ar trebui să ne gândim atunci când ne mai mirăm că incompetența, că supercorupția, că #noapteacahoții și că ultimul sau penultimul loc în UE (dar bine că totuși UE!).

Proiectul respins de Senat fusese inițiat în urmă cu un an de un deputat liberal (Dan-Cristian Popescu) și avea un nume lung și expresiv: „Propunere legislativă privind deconspirarea activităţii întregului personal al Securităţii (ofiţeri, colaboratori, informatori) ca aparat ideologic al regimului comunist în România, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989“. Legea propriu-zisă nu era cu mult mai lungă decât titlul. Cele două articole obligau toate instituțiile ce dețin în arhivele proprii documente referitoare la personalul fostei Securități (ofițeri, informatori, colaboratori) să le desecretizeze și să le predea Consiliului Național de Deconspirare a Fostei Securități în termen de 60 de zile de la publicarea legii.

O naivitate, desigur. De 27 de ani, România nu reușește, fiindcă nu vrea, să se rupă cu adevărat de securiști, Securitate, securism. Nu spuneți că nu e vina României, că de vină sunt liderii politici, Binomul, Sistemul. În România e democrație, sunt alegeri. Românii își aleg conducătorii, decidenții. Cei care pun frână adevărului sunt dintre noi, sunt ca noi. Puțin mai șmecheri, cu agendă, cu schelete în dulap. Dar o fac cu permisiunea noastră. Românii buni și drepți nu sunt mai puțini decât ceilalți, ci doar cu mai mult bun-simț. Cu mai puțină îndemânare în a striga. Cu mai multă aplecare în a respecta regulile, cu mai multă încredere că și ceilalți au ceva bun, ceva sfânt.

Dar ceilalți sunt ticăloși. Au de ascuns. Se acoperă unii pe ceilalți. Manipu­lează. Trag sfori. Te mint în față. Fură. Profită.

De aceea, toate încercările de lustrație care au avut loc în România post-decembristă, începând cu Proclamația de la Timișoara și al ei Punct 8, au fost stopate cu promptitudine încă din fașă. S-au folosit felurite strategii, care au variat de la „acum nu e momentul“ și „oricum, ăia care ar trebui deconspirați sunt protejați de cine trebuie“ până la tergiversări, proiecte legislative prost făcute sau gesturi de operetă fără vreun impact real.

Există și cel puțin două decizii ale Curții Constituționale prin care până și ideea de lege a lustrației este desființată. În cazul deciziei 820/2010 se invocă ba motivul tardivității („măsurile antilustrație ar fi trebuit să fie luate cel mai târziu la 31 decembrie 1999“), ba încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (respectarea „cerinţelor de proporţionalitate ori de câte ori se aduce o restrângere a drepturilor“), ba de-a dreptul „discriminarea în ceea ce priveşte dreptul la muncă, în condiţii de liberă alegere a muncii, fără deosebire de opinii politice“.

Decizia semnată de preșe­dintele de-atunci al Curții Constituționale, Ion Predescu, spune că principalul viciu al legii lustraţiei îl constituie „sancţiunile colective, bazate pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice; simpla apartenenţă la o structură politică sau la un organism aparţinând unui regim po­litic constituie o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a acţionat şi s-a comportat persoana în funcţia ocupată“.

Am insistat asupra acestor argumente pentru că ele vin dintr-o filozofie mârșavă, întrebuințată deseori de experții în manipulare și propagandă. Cei care nu au respect pentru drepturile omului le invocă cel mai abitir.

În expunerea de motive a legii respinse recent de Senat se arată că Securitatea a fost „un instrument, o anexă a unui regim impus cu forța de o putere străină“. Despre asta e vorba și toate eforturile de zeci de ani împotriva lustrației de aici și-au luat seva.

Da, regimul comunist, probabil cea mai mare nenorocire care i se putea întâmpla României, a fost posibil nu doar pentru că au existat liderii comuniști, nomenclatura (care oricum e bine mersi), ci și datorită armatei uriașe de turnători ai Securității.

Care, cum se spune, au născut pui vii. Care trăiesc azi, și se află la butoane, nes­tingheriți, și ne râd în față. Au de ascuns. Se acoperă unii pe ceilalți. Manipulează. Trag sfori. Te mint în față. Fură. Profită.