Compromisul rezonabil şi generaţia post-Mîndruţă

Laura Codruţa Kovesi

Dacă lucrurile vor continua să evolueze ca în utimul timp, Direcţia Naţională Anticorupţie va ajunge să conducă autoritar în topul încrederii, la luptă (din inerţie) cu Armata. Banca Naţională a României pierde, la râdul ei, în frunte cu eternul conducător isăresc, pe măsură ce se împute (n-am găsit altă rimă) povestea cu francul elveţian. Soluţia Mugur Isărescu va deveni amintire, veteranul de la BNR va intra în galeria marilor foşti, pe undeva pe lângă dl. Gheorghe Mărmureanu. 

De partea cealaltă, notorietatea Laurei Codruţa Kovesi va creşte neîncetat, iar numele Ţepeşei noastre va începe să fie vehiculat pentru cea mai înaltă funcţie în stat, dacă se va întâmpla cumva ca dl Iohannis să şchiopăteze. Ca să revenim totuşi cu picioarele pe pământ, să de amintim că şi predecesorul doamnei Laura se bucura de o imagine excelentă, respectiv execrabilă, în funcţie televiziune. Situaţia rămâne deci fluidă. E ca un joc de societate în care e bine că apar mereu actori noi, altfel ne-am plictisi.

Serios vorbind, e aproape incredibil cum s-a răsturnat percepţia despre DNA şi Justiţia din România  (o arată şi sondajele), după câteva arestări îndelung mediatizate. O răsturnare sesizată şi de Dan Tăpălagă, un atent observator al fenomenului, de la p-ăştia nu-i pedepseşte nimeni, fac ce vor la îngrijorarea da' chiar toţi să ajungă la închisoare, nu-i cam mult, nu se exagerează? - o îngrijorare interesantă, totuşi, câtă vreme oamenii se împart în trei categorii: o parte se bucură că îi înhaţă pe ăilalţi, alta se enervează când sunt luaţi pe sus preferaţii, iar a treia, şi cea mai consistentă apreciază că e bine să-i pună cu botul pe labe pe toţi hoţii şi bandiţii.

Din nou îmi vine în minte un joc de societate în care unul din jucători a făcut o mutare suprinzătoare, iar acum observă efectele. Departe de mine gândul de a pune totul pe seama unor teorii ale conspiraţiei. Aşa cum îmi place să spun, când doi mafioţi se ceartă, au dreptate amândoi. Prin urmare, aplaud curajul de a o ancheta pe însăşi Elena Udrea, salut cercetările din proximitatea imediată a lui Victor Ponta şi mesajul că nu e intangibil nici meteoritul politic Sebastian Ghiţă. Impresia e că Justiţia duduie, cum o făcea economia în vremurile tăricene. Iar dacă aş rămâne naiv până la capăt m-aş opri aici. Totuşi...

Elena Udrea, ipostază şoc. Sursa: agerpres.ro

Faptul că DNA-ul lui Daniel Morar a acţionat cu precădere împotriva politicienilor şi a oamenilor de afaceri din zonele PSD şi PNL, fără să se atingă periculos de fruntaşi importanţi ai PDL, a lăsat mereu impresia că braţul lung şi netremurător al Justiţiei e subtil controlat. Căderea Elenei Udrea abia după ieşirea din scenă a lui Traian Băsescu e o dovadă că lucrurile n-au mers tocmai perfect, că s-a lucrat şi se lucrează pentru sertar. E bine că se lucrează, e rău atunci când Justiţia e (doar?) o armă politică, cea mai puternică în aceste zile. La care jumătate a paharului trebuie să ne uităm?

Suprinzător pentru un Principial, Dan Tăpălagă găseşte scuze faptului că „justiţia n-a fost egală pentru toţi”.

„... realist vorbind, nu se putea altfel. Nu poti lupta pe toate fronturile, impotriva tuturor. Exista un gen de compromis rezonabil pe care orice institutie trebuie sa-l faca pentru a-si atinge obiectivele mari. Poate sa nu-l faca, insa actele de eroism stupid dureaza putin.” 

Teoria lui Dan Tăpălagă e că nici nu se putea face altfel, pentru că nimeni nu îşi imagina măcar că poate depune mărturie împotriva favoritei preşedintelui. Prin urmare, e bine să ne mulţumim cu ceea ce avem, în ideea că toţi mahării care fac fărădelegi vor ajunge să plătească până la urmă, chiar dacă ceva mai târziu, adică atunci când vin ceilalţi la putere. Compromisul rezonabil e preferabil unui caz ideal, care nu poate fi atins.

Ştim că aşa e, că România e departe de a fi o lume perfectă. Cei care au fluierat de-a lungul timpului împotriva curentului o ştiu mai bine decât ceilalţi (aceia care sunt astăzi şocaţi că Doamna ar fi putut să fie vârâtă în aşa mari grozăvii, dacă procurorii au dreptate). Ştiind asta, nu trebuie deci să ne iluzionăm. Avem nevoie de superprocurori, dar e nevoie şi e superjudecători. Şi avem nevoie de timp, de un răstimp în care într-adevăr Cei Răi să fie prinşi şi pedepsiţi, pentru ca Cei Buni să aibă curaj să se implice. Deocamdată, există în scenă doar Cei Fricoşi (care nu mai au curaj să semneze vreo hârtie) şi Aventurierii, cărora li se rupe, ştiind că viaţa e scurtă şi roata se poate învârti uneori cu o viteză ameţitoare.

La o privire macro, generaţiile intermediare (reprezentate de Adrian Năstase, Miron Mitrea şi Decebal Traian Remeş, respectiv Elena Udrea şi Sebi Ghiţă) au ratat oportunitatea de a deveni oameni de stat. „Bătrânilor” din stirpea lui Ion Iliescu le rămâne şansa de a ieşi în linişte din scenă, iar ce care se simt încă verzi, gen Traian Băsescu, vor experimenta mici sau mari frustrări, dar vor fi în general feriţi de senzaţii tari. Rămân aşadar copchiii ăia care s-au născut cu deştul pe Facebook, pe care îi ceartă Lucian Mîndruţă că nu au năvală la hotare. Eu zic să avem încredere în ei, în superJustiţie şi, desigur, în Ianis Hagi.