Dosarul ICA, în
care personajul vedetă este Dan Voiculescu, e genul de subiect de presă care nu
poate fi evitat. Cum să nu vorbeşte despre asta? Voiculescu este printre ultimii
„oligarhi” care încă n-a avut prilejul să urce cu cătuşe într-o dubă pe care
scrie „arest preventiv”. Este, s-o recunoaştem, una din cele mai vânate imagini
ale acestor zile.
De mai bine de o
săptămână toate jurnalele de ştiri cu asta se deschid, cu dosarul ICA. E foarte
normal, Dan Voiculescu fiind probabil cel mai controversat personaj
postdecembrist. Pare intangibil, pare că nimic nu i se poate întâmpla, că numeroase
mişcări din politica românească anume sunt făcute ca să-i iasă lui bine (sau
rău). Notorietatea de care se bucură vedetele Antenelor este de zece ori mai
mare decât a oricărui politician născut de Partidul Conservator. În fine, îndelungata folosire a personajului
ba ca „soluţie imorală”, ba ca inamic nr. 1 ori, dimpotrivă, ca vajnic şi până
la capăt luptător dedicat antibăsismului total, fără nuanţe, fac din Dan
Voiculescu un fel de buric al spaţiului carpato-danubiano-pontic.
Ceea ce, într-un
fel, este. Dacă va cădea, Dan Voiculescu o va face cu zgomot. Va trage după
sine o întreagă maşinărie, cu repercusiuni majore asupra prezidenţialelor din
noimebrie. În funcţie de amploarea prăbuşirii, ar avea loc reorientări,
deziceri, respectiv jurăminte de credinţă în lipsă şi, posibil, încercări de
ieşiri în stradă (nespectaculoase, anticipez). Dacă, dimpotrivă, va rămâne în
picioare, va urma o contraofensivă furibundă şi, e de presupus, o rapidă şi
decisivă reorientare a principalelor forţe subterane din România. Miza e multiplă
şi se referă atât la Palatul Cotroceni, cât şi la libertatea imediată şi pe
termen mediu a principalilor actori ai Marelui Meci: Dan Voiculescu şi Traian
Băsescu.
Da, am ajuns în
faza finală a unui război mai vechi, în care au fost aruncate în luptă, pe
rând, ţinte false ori piese grele. E greu de contracarat părerea încetăţenită
că nu întâmplător a fost accelerat procesul ICA-Dan Voiculescu exact atunci
când celălalt mare scandal al începutului de lungă vară fierbinte căpăta
proporţii deranjante. Este vorba, fireşte, de scandalul Bercea Mondial, cu
Mircea Băsescu, al cărui punct culminant a fost, deocamdată, arestarea lui
Mircea Băsescu, fratele preşedintelui României. Ţinta a fost Traian Băsescu,
spun toţi isteţii din ţara asta, iar în România aproape toată lumea e isteaţă.
Toată lumea ştie „adevăratul
motiv” pentru care se întâmplă un lucru sau altul. De fiecare dată,
explicaţiile sunt însoţite de făcutul cu ochiul sau, pe nou, de informaţii pe
surse ori de subtitraje pe fond galben la televizor. Nimic nu e întâmplător,
totul e făcut ca să mascheze ceva, să schimbe vorba, să abată atenţia de la. Nu?
Ar fi grav dacă în
anul 2014 procurorii încă ar mai pregăti dosare pe care să le ţină la sertar
pentru a le arunca pe piaţă la nevoie. Ar fi grav dacă cele două burice ale
pământului ar juca într-adevăr ping-pong cu Justiţia.
În ceea ce mă
priveşte, îmi place să cred mai degrabă în coincidenţe decât în făcături. Există
fapte, există prejudiciu, sunt arătaţi cu degetul nişte vinovaţi. Dacă
Voiculescu e unul dintre ei, dacă acuzaţiile procurorilor sunt probate, să fie pus
cu botul pe labe! Cu cât se întâmplă mai repede, cu atât mai bine. Va fi un
buric al pământului mai puţin.
Tot aşa cum e
necesar să fie descâlcită rapid şi afacerea Bercea Mondial-Mircea Băsescu,
orice implicaţii ar avea. E valabil în cazul tuturor dosarelor grele, antice şi
de demult. Sunt de preferat adevărurile dureroase, chirurgicale, unor complicităţi
călduţe şi perfide.
Text publicat în cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu