Din copilărie. Crăciunul, dinainte de pandemie

Mi-am petrecut copilăria la bloc, în timpul comunismului. Tradițiile și obiceiurile de Crăciun se respectau așa și așa. Mii și mii de oameni urbanizați cu ocazia slujbelor de la Combinatului Siderurgic căutau să adapteze, așa cum se putea, ceea ce știau de acasă, de la țară. Erau vremuri dure, atât din punct de vedere alimentar cât și al libertărților religioase. Era comunism.

De la Moș Nicolae până la Crăciun, printre blocurile orașului meu, Hunedoara, se auzeau aproape în permanență grohăiturile de final ale unor porci crescuți în tot felul de cotețe improvizate. Se tăiau porcii la scara blocului, iar gospodine pricepute adunau sângele fierbinte în ligheane de plastic, și dădeau fuga să facă sângerete din inima, plămânii și limba porcului sacrificat. Porcii se pârleau cu „aruncătoare de flăcări” legate la butelie, iar în urmă rămâneau pete mari de sânge, scrum și miros inconfundabil. Fugeam de astfel de scene, dar nu aveam cum să le evit. Câte un om cumsecade îmi întindea câte un vârf de ureche pârlită, care în urmă cu câteva minute capta încă ultimele sunete scoase de namila care mai mișca ușor din copite. Fugeam.

Aveam întotdeauna brad de Crăciun în sufragerie, care îmi aducea în casă mirosul de munte. Prindeam globuri având mereu aceeași vârstă cu mine, beteală, suporturi de lumânări și artificii. Eram fascinat de acele artificii care „viețuiau” intens vreme de câteva secunde (și foarte atent să nu sară scântei pe acele uscate ale brăduțului).  

Colinde nu se prea auzeau la oraș în vremea aceea. Primele mele colinde au fost cele din satul Romani, Horezu. Eram uimit cum verișorii mei și prietenii mei de scăldat în gâldan știau atâtea cântece în care erau destule cuvinte pe care nu le înțelegeam. Dar mergeam și eu în grupul de colindători, cu o desagă frumoasă petrecută după gât și pe sub braț, care mi se părea cam aspră, și în care cei colindați îmi îndesau aproape cu de-a sila colaci, acadele, bomboane, mere sau prune coapte. Mi-era rușine. Cum să iau „de căpătat”?

Cred că eram prin clasa a doua când am mers prima oară cu Plugușorul prin bloc (locuiam într-un bloc cu două etaje și 12 apartamente). Nu-mi plăcea prea mult, nu înțelegeam foarte bine noțiunea de plug, nu văzusem cu ochii mei și nici nu mă interesa acest aspect. Primeam rușinat câțiva lei de la vecini. În dimineața zilei de 1 ianuarie cântam „Sorcova, vesela” în fața unor mătuși care mă pupau umed pe obraji (iar după ce am mai crescut mă dojeneau că n-am mai venit cu Sorcova, fără să știe că de-aia nu mai veneam, că nu-mi plăceau acele pupături prelungi; acum mi-e dor de acele vremuri în care eram cu toții împreună, cu bunele și cu relele fiecăruia).

Iarna transilvană, filmul care amintește cum era Crăciunul la țară, înainte de pandemie

Mi-am amintit lucrurile astea după o discuție cu Dumitru Budrala. Văzusem filmul documentar „Iarna transilvană”, un film dur pe alocuri (în special la început), care „arhivează” cum era Crăciunul înainte de pandemie (și înainte de aderarea la UE și înainte de mall și hipermarket) în comunitățile pastorale din sudul Transilvaniei – lume pe care o cunoaște foarte bine; a documentat-o o viață. Ceea ce se întâmplă în filmul lui Dumitru Budrala este întâlnit (era?) în toate comunitățile rurale din România - cu nuanțe locale.

„Sunt atâția oameni de la oraș care nici nu își imaginează că astfel de obiceiuri sunt încă respectate în multe localități din mediul rural”, îmi spunea Dumitru Budrala. Filmul Iarna transilvană este un martor atent. Sunt filmați oameni autentici, cu mâinile bătătorite, oameni care știu să se bucure de fiecare moment al acestor zile de sărbătoare.

Dacă vă întrebați unde sunt zăpezile de altădată, să știți că le găsiți și pe acestea în filmul lui Dumitru Budrala. Și veți vedea și crâmpeie de călătorii idilice pe ulițe înzăpezite, în sănii trase de cai.