Oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu

Ion Iliescu, eroul hoardelor de la mineriada din 13-15 iunie 1990

În seara zilei de 13 iunie 1990 am mers la sediul Televiziunii Române, de pe Calea Dorobanţilor. Nu erau blocuri turn în zonă, nu exista KFC. Nici măcar Mega Image nu era. Era în schimb multă tensiune. Mineriada...




Trecuseră alegerile din Duminica Orbului, câştigate fără emoţii de Marele Organizator Ion Iliescu, manifestaţia din Piaţa Universităţii se lălăise, dar tot ne mai întâlneam acolo seara. Ne plăcea să ne revedem, să ştim că nu am rămas chiar singuri. Mulţi eram scârbiţi, resemnaţi, dezamăgiţi, dar simţeam că trăisem ceva aparte în săptămânile celei mai frumoase şi mai puternice manifestări democratice pe care o cunoscusem până atunci şi multă vreme după aceea. Unii deja aveau gând de ducă. Să plece cât mai departe de ţara care îi refuza. Care spunea că "încă nu e momentul".

În dimineaţa zilei de 13 iunie avusese loc provocarea. Când am ajuns către Piaţa Universităţii, era fum. Autobuz, clădiri ale Poliţiei. Nervi. Nelinişte. Cine? De ce? O atmosferă grea, care anunţa cumva că marea grozăvie încă nu am văzut-o. Greviştii foamei luaţi pe sus, cu tot cu corturi? Nţ, mai mult. Mult mai mult.

Nu ştiu cine a avut ideea, dar a părut o idee bună. Hai la Televiziune, că prea au minţit. Prea am strigat degeaba. Prea ne-au dat cu flit. Prea ne-au învrăjbit, părinţi vs. copii. Hai ca să ce? Hai ca să hai.

Am mers împreună cu Iulian Comanescu. Încercam să ne dăm seama ce ar putea urma şi niciun scenariu realist nu oferea vreo perspectivă pozitivă. Dădea cu virgulă. Ne îmbărbătam, totuşi: E prea de tot! Poate li se face ruşine sau frică de Dumnezeu şi pleacă. Poate că mai au un dram de bun simţ. Eram naivi.

Se lăsase bine noaptea când unii au intrat în curtea apărată straşnic (până atunci) de soldaţi înarmaţi. Ulterior aveam să aflăm că au ajuns până în biroul vajnicului Răzvan Theodorescu. Atunci, doar ne miram, cu îngrijorare. Încă îmi imaginam că va avea loc o discuţie civilizată, decentă, că ei, Ion Iliescu & Co. îşi vor da seama.

Era deja spre miezul nopţii când ne-am dat noi seama. Pierdusem orice speranţă că puterea care acaparase România post-decembristă (n-o lăsase din mână, ştiu acum) va trece cu adevărat "de partea poporului". Tocmai plecasem împreună cu Iulian. Eram uşor cătrăniţi. Nici Revista ING n-o mai aveam. Doar ciudă şi dorinţa puternică pentru un somn adânc. Eram printre casele unde se află acum un mic hotel, Helvetia parcă, dincolo de Piaţa Aviatorilor, când am auzit un zgomot ciudat. Am întors capul. La capătul străzii, să tot fi fost 40-50 de metri de noi, vreo zece soldaţi se opriseră în formaţie. N-au zis nimic. Am auzit comanda comandantului lor, am văzut cum au ridicat armele la ochi, au ochit, apoi am auzit zgomotul specific (făcusem armata cu doar doi ani în urmă, participasem la multe şedinţe de tragere). Au gloanţe oarbe, am fost pe cale să-i spun lui Iulian, liniştitor, dar am auzit în aceeaşi clipă, foarte puţin deasupra, şuieratul inconfundabil. N-am mai stat pe gânduri. Am fugit ca niciodată altcândva, ca să scăpăm cu viaţă, ne-am pierdut pe străduţe laterale. Când ne-am oprit, n-aveam cuvinte, deşi obişnuiam să povestim multe ore, Iulian şi cu mine şi cu gaşca noastră de la Şpaclu.

Au fost gloanţe adevărate. De ce dracu' au tras după noi?? Mai multe nu puteam îngăima.

Am ajuns, nu ştiu cum, fără să mai schimbăm multe cuvinte, în Regie. Iulian a dormit în acea noapte în camera mea de la cămin. Dis-de-dimineaţă, ajunseseră zvonuri despre sosirea minerilor. Vocile de la Europa liberă se auzeau din aproape fiecare cameră în care încă mai era cineva. După zvonuri, au apărut primele grupuri negre, aproape tăcute, metodice. Nu ştiu sigur acum dacă era ceaţă; mie aşa mi se părea. Apoi au venit câţiva colegi care dormiseră în centru. În centrul Bucureştiului plutea frica. Groaza. M-am intersectat cu Ovidiu Nahoi. Nu ne-am spus prea multe. Ne-am privit doar.

Iulian a plecat acasă, eu m-am dus la Gara de Nord. Un pic inconştient, dar cu un gând în cap, un singur gând: să plec. Când am ajuns în oraşul moldovean unde locuia fata mea, Bucureştiul era deja frontul unor întâmplări incredibile, care nu rimau în niciun fel cu idealurile pentru care ieşisem în stradă în decembrie 1989, în ianuarie, februarie, martie, aprilie 1990. Nu rimau cu lumea pe care o visam, în care credeam. Când m-am întors în Bucureşti, am găsit un oraş tăcut. Se auzeau încă, doar voci ale oamenilor cu minte puţină. Prietenii mei erau, cei mai mulţi, răniţi la propriu. Cu toţii eram răniţi în suflet. Eram puşi cu botul pe labe. Foarte mulţi, probabil cei mai buni dintre noi, au plecat atunci din ţară sau s-au hotărât să o facă.

Între timp, Ion Iliescu & Co. s-au bătut pe burţi. Câştigaseră. România era trasă înapoi. Riscul fusese înlăturat. România înapoiată asculta mulţumirile adresate de Ion Iliescu hoardelor (oameni de nădejde la bine, dar mai ales la rău) care "plantaseră panseluţe" şi omorâseră oameni şi mutilaseră oameni pe care nu îi înţelegeau. Mi-e milă de ei. Mi-e milă de noi...

... Îmi pare rău, dar de Ion Iliescu nu mi-e milă. Nu sunt suficient de bun. Sufletul meu păstrează rana de atunci. Lucrez la asta, vreau să fiu bun, dar nu sunt încă atât de bun încât să pot da mâna cu Ion Iliescu (mi-a întins de câteva ori mâna - sunt jurnalist... -, dar am fost nesimţit şi nu i-am strâns-o). Nici la propriu, nici la figurat.

Nu sunt judecător, nu sunt în orice caz nici Judecător, dar, ca om care a fost făcut harcea-parcea în 13-15 iunie, ca martor al răririi dramatice a unei mulţimi de oameni buni şi frumoşi, cred în justeţea acuzaţiei agăţată azi de gâtul lui Ion Iliescu: infracţiuni contra umanităţii...

NOTĂ. Text publicat iniţial pe trei.eu