Exerciţiu de resetare. Ce urmează după "Jos Iliescu!"?

Un meci de fotbal pe Arena Naţională adună multă lume şi aproape tot atâtea steaguri tricolore. Oamenii speră aiurea să fie ceva mai fericiţi 90 de minute mai târziu. Foto: Călin Hera

O spun din capul locului: nu îmi plac revoluţiile. Am participat la una, pe care am considerat-o necesară atunci şi în care am crezut, dar cantitatea uriaşă de manipulare, mecanismele prin care lucrurile s-au reaşezat încă din timpul fenomenului, cinismul dindărăt şi prea multa candoare dinăuntru, plus violenţa şi vieţile care s-au pierdut la propriu şi la figurat mă determină să spun: nu-mi plac revoluţiile, oricum ar arăta ele.

În acelaşi timp, simt şi eu, ca mai toată lumea, nevoia unei resetări a ceea ce înseamnă a face politică în România. Sună naiv, ştiu, dar mă întreb cum ar arăta societatea, scumpa noastră ţărişoară, dacă la butoane nu ar mai fi eternii combinagii şi paiaţele lor minunate (te minunezi dacă le priveşti mai bine). Aici e problema, că butoanele nu li le poţi lua decât în două moduri: fie violent, prin "revoluţie", fie democratic, prin alegeri.

Aşa cum am spus de la început, partea cu revoluţia îmi repugnă şi nici nu oferă garanţii rezonabile pentru o schimbare în bine. Rămâne partea cu alegerile. Aici intervine o nouă problemă: cine?


Povestea cu lupta din interiorul unui partid mare e vrăjeală. Cazul PSD (vezi experimentele eşuate Geoană şi Ponta) e cel mai bolnăvicios şi cel mai bun studiu de caz pentru a demonstra că partidele mari nu pot fi schimbate fundamental (nici din interior, nici din exterior). În cel mai bun caz, fie gruparea care ajunge la conducere, printr-un interesant concurs de împrejrări, nu are suficientă vână şi implodează, fie, în cel mai bun caz (cazul în care avea intenţii bune), noii lideri se transformă pur şi simplu în cei pe care i-au înlocuit. Aici sunt de vină atât combinagii de tip vechi (tipii aceia pe care îi recunoşti după freză: toată viaţa s-au tuns la frizeriile de partid comunist), cât şi filonul.

Cazul PNL (post-decembrist) e o poveste lungă şi încurcată, iar ultima schimbare de garnitură a fost bizară, regretată din ce în ce mai mult şi de ce în ce mai pe tăcute. În fine, partidele mici care au fost odată mari nu mai pot fi plimbate pe la parade decât de şmecheri jmecheri sau îşi contemplă pur şi simplu ratarea, dar o fac cu fast, iar cele mici care n-au apucat să crească şi-au atins limitele. Iată-ne, aşadar, într-o fundătură.

Ca lucurile să fie şi mai complicate decât atât, trebuie să recunoaştem că aduce tot mai mult a vrăjeală şi povestea cu crearea unui nou partid, ivit din spuma energiilor societăţii civile / social media. A fost faza cu Mihail Neamţu (construcţie dirijată de sus în jos, cu grija de a se păstra aparenţa lui de jos în sus), e acum la modă marea găselniţă MPR, tot de sus în jos. Lucrături de sociologi cu ambiţie, intelectuali, finuţi. Combinagii de tip nou.

În fine, construcţiile de pe vremuri, dinainte de Social Media, gen Partidul Alianţei Civice ori Partidul Alternativa României, aveau parcă mult mai multă coerenţă şi inspirau mult mai multă încredere, dar n-au rezistat. "Combinagii" acestora erau de altă factură, mai dedaţi principiilor (ca să idealizăm un pic) sau pur şi simplu n-au rezonat cu societatea ori şi-au trimis la înaintare reprezentanţi învinşi din start n nobila lor luptă cu sistemul - poate că de aceea n-a mers.

Am tot încercat, scrutând istoria recentă, să găsesc un model. Nu e. Poate că singurul plauzibil, dar impegant cu prea multă candoare, ar fi o construcţie pornită "pe bune" de jos în sus, prin care câţiva membri ai societăţii să fie convinşi să se bată pentru a prelua hăţurile. Pe lista cu pricina ar trebui să se afle oameni  în care foarte multă lume are încredere, nişte meseriaşi (care pe unde) pe mână cărora, la o adică, s-ar da foarte mulţi, oameni carismatici, care să fie dispuşi să facă o pauză de la vieţile şi carierele lor şi să dea un obol din timpul lor societăţii, să găsească o direcţie şi, onest şi cu pricepere, să facă şandramaua să se mişte în direcţia respectivă. (Discutăm despre o societate care, între noi fie vorba, obişnuieşte să-şi cam bată joc de eroii ei - dar despre asta nu vorbim acum, că alungăm vânatul).

S-au făcut 'jde mii de astfel de liste, marii combinatori fac, desfac şi-şi ajustează listele fix în acest moment.
Eu sunt pe cale să fac lista mea (voi reveni), la care să mă uit atunci când mă apucă disperarea, văd minuni în piaţă sau la teve. Căci, aşa cum ne place să o spunem uneori, când ne încearcă un fel de patriotism, în ţara asta încă vieţuiesc o mulţime de oameni faini. Eu am avut norocul să întâlnesc câţiva. Ba prin redacţii, ba prin comunicare&PR, prin câteva partide, ONG-uri, instituţii de stat ori firme private mai mari sau mai mici. Fiecare dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, aveţi exemplele voastre. Mi-ar plăcea să cred că unii v-aţi înhăma voi înşivă la un Proiect România. Poate că asta şi e ideea.

Notă. Aveam de gând să scriu acest text de mai multă vreme. M-am convins că e cazul să ne punem problema resetării atunci când am văzut înregistrarea de La Colţu' Străzii, în care lumea şi-a adus aminte să strige "Jos Iliescu!" în anul de graţie 2013, semn că, în realitate, tot ceea ce reprezintă Ion Iliescu a rămas o problemă neterminată, o moştenire-blestem de care România nu e în stare, nu ştie cum sau poate ori nici nu vrea să scape.