Prin noi însine, cu sprijin american

Am asteptat cu sufletul la gură analiza lui George Friedman, fondatorul Stratfor. Anuntase, în data de 8 noiembrie, că va face o călătorie prin Turcia, România, Moldova si Polonia pentru a vedea cu ochii lui cum percep oamenii din aceste tări realitatea geopolitică în care trăiesc. Îsi dezvăluise sustinerea pentru aliante tip Intermarium, imaginate de generalul polonez Jozef Pilsudski în 1920 (o aliantă a tărilor aflate între Marea Neagră si Marea Baltică, care să includă Tările Baltice, Finlanda, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si România).

Am luat foto de aici

Apoi a venit episodul 3 scris după vizita în România. L-am primit pe mail ieri după-amiază, l-am citit cu creionul în mână, pe alocuri contrariat, în general fermecat (n-am găsit altă rimă) de „brutalitatea” cu care Friedman exprimă unele idei tari. Aseară am citit interviul acordat agentiei Mediafax (titlu neinspirat), iar azi-dimineată, cu o oarecare ciudă (si invidie colegială), excelentul interviu luat de Anne-Marie Blajan pentru HotNews. Deci, nici pe departe nu „dau” primul ;).

Trec peste micile contrarieri - nu sunt importante. Contează mai putin dacă, în anii 70, România era un loc foarte sărac si oprimat (cum a perceput atunci Friedman) sau o perioadă de  dezghet si bunăstare, după care multi români de 55-60 de ani si peste au acum nostalgii. Contează la fel de putin sensibilitătile patriotice ale românilor care nu pot înghiti judecăti de tipul (dintre tările est-europene, „România are cea mai putină istorie, ca natiune... are exeperientă de natiune independentă o singură dată în istorie, după căderea Imperiului Austro-Ungar”

Abordarea lui Friedman încearcă să fie cât mai pragmatică si cât mai lipsită de nuante: România se află într-un colt de lume aflat mereu la intersectia a trei mari puteri care s-au confruntat si nu are optiuni. Acum e pace, sunt deja 20 de ani de pace, dar acest lucru nu va dura, n-a durat niciodată. Prin urmare, trebuie să se pregătească pentru orice, dar nu să astepte, pur si simplu.

„Trăiti într-o parte foarte periculoasă a lumii în care oricând se paote întâmpla ceva. Eu nu cred că UE are grijă de voi, în mod cert nu cred că Nato o face, că v-ar proteja ceva”

A ajuns la această concluzie plecând de la un principiu simplu: ca să vezi ce (si cum) se va întâmpla în viitor, trebuie să privesti în trecut si să observi cum actionează subiectii în prezent.

Despre trecut, numai de bine. În opinia lui Friedman, integrarea în NATO si (mai ales) în UE a fost, pentru România dar si pentru Ungaria si alte tări est-europene, „o validare a iesirii din comunism, o majoră necesitate psihologică”.

Însă, si aici intervine problema care-l preocupă cel mai tare pe expertul în geopolitică: în fata fatalitătii că România va avea de a face cu Rusia, România trebuie să se pregătească să reziste, să tină piept (desi, de-a lungul istoriei, românii s-au adaptat - vă amintiti versurile „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt/Dar nu ne-am rupt”?). Teoria lui Friedman este că Europa e o constructie concentrată pe imagine, nu pe putere, că, prin urmare, nu trebuie asteptat un sprijin, la o adică, dinspre Bruxelles. „Întrebarea pentru România este dacă face ceva de una singură, nu face nimic sau încearcă să găsească alte relatii.”

Friedman a observat că România e într-o continuă expectativă, se eschivează în a lua decizii strategice. El crede că Bucurestiul (capitală care, consideră, e asezată foarte non-geostrategic) trebuie să facă ceva: să stabilească relatii bilaterale în primul rând cu Turcia - pe care o vede o mare putere regională (în crestere), care poate impune respect Rusiei - si, în al doilea rând cu tările „Intermarium”.

„Rusii vorbesc cu grijă cu turcii pentru că acestia au o armată mare și o economie soidă. Ca să-si păstreze pozitia, România trebuie să aibă ceva care să îngrijoreze rusii, germanii sau chiar americanii”, zice George Friedman.

Acel ceva ar trebui să fie în jurul Mării Negre (care are o mare importantă geostrategică), ar trebui să tină cont de Basarabia (dacă vor câstiga comunistii alegerile din 28 noiembrie, atunci rusii vor fi amenintător de aproape de România), ar trebui să facă din Romania un loc bun pentru investitii si, mai ales, ar trebui să se concentreze pe întărirea armatei. „Nu poti ajuta o tară care se prăbuseste într-o săptămână. Care nu se ajută sigură. Poti argumenta ca  Rusia nu va fi agresiva, poate ca nu va fi, dar in trecut, de fiecare data cand o tara est-europeana a pariat ca o alta nu va fi agresiva, a pierdut. Daca iti construiesti apararea si nu sunt agresivi, ai irosit ceva bani. daca iti construiesti apararea si de aceea nu sunt agresivi, nu vei sti niciodata. Dar daca iti construiesti apararea si vor veni, atunci aliantele inseamna ceva. Nimeni nu isi va trimite copiii sa va apere... Daca Romania spune ca e prea saraca sa se apere, cred ca isi decide soarta pe termen lung.”

La faza asta am zis: te-am prins, George, vrei să ne vinzi aparatele alea F-16!

Friedman aduce însă o nuantă: zice că e OK ca România să ia F-16, cu perspective de F-35 (desi trebuie luate în calcul si alte avioane), dar că el, dacă ar trebui să decidă, ar lua mai multe elicoptere de luptă pentru mai putini bani.

În fine, Friedman are câteva sentinte dure, dar, probabil drepte:

1. Românii se văd mai slabi decât îi văd altii. Vor să creadă că sunt slabi pentru că, dacă sunt foarte slabi, nu trebuie să actioneze, iar ei vor să evite actiunea

2. În România, crizele nu sunt materiale, sunt psihologice.

3. România trebuie să aibă o politică natională, care trebuie dezvoltată intern si pentru care trebuie plătit în plan intern

4. Provocarea pentru România este să devină mai periculoasă pentru a exista.

Nu stiu de ce, dar mie, citindu-l pe Friedman, mi-a venit în gând doctrina liberală „Prin noi însine”, lansată cândva de Brătieni (Vintilă Brătianu a fost primul?), reluată si de noii liberali, dar parcă fără prea multă vlagă.

NOTĂ. Voi reveni, într-un fel sau în altul ;)