Pagini

duminică, 21 iunie 2020

Povestea unui banner și lecția de respect

Tabloul-surpriză de la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”

Absolvenții Colegiului Național „Iancu de Hunedoara” au avut parte de o bucurie înainte de examenul de Bacalaureat: la intrarea în liceul hunedorean a fost afișat un banner cu fotografiile lor însoțite de mesajul „Viitorul poartă numele fiecăruia dintre voi! Noi credem în viitor!”. Asta, în contextul în care absolveții de liceu din acest an au terminat liceul în condiții cu totul speciale, din cauza pandemiei de COVID-19, și nu au avut parte de ceremoniile tradiționale.




Ideea i-a aparținut lui Vlad Fîntînă, elev într-a unșpea la același liceu, care a fost ajutat de o colegă dintr-a zecea, Teodora Schiau.

M-a durut sufletul să îi văd pe prietenii mei mai mari cum suferă că nu au parte de banchet sau de ceremonia Gaudeamus. Și m-am gândit să fac ceva care să le ridice moralul. M-am inspirat dintr-o idee similară văzută pe net. E un sentiment aparte să știi că ești apreciat în liceul tău”, mi-a spus Vlad.

Lecția despre respect


Gestul simplu făcut de Teodora și Vlad vorbește despre prietenie. Este o mostră de suflet (sufletul este ceva care persistă). O formă de respect între adolescenți. Între oameni pe care ne chinuim să-i formăm după chipul și asemănarea noastră, deși ei au chipul și asemănarea lor. Uneori ne enervează că „nu înțeleg”, tot așa cum noi, adulții, îi enervăm pe ei că „nu înțelegem”.

Uneori ni se par mult-prea-răzvrătiți și teribiliști, iar noi le părem Prea Învechiți. Uneori se nasc conflicte dure între generații. Au loc negocieri, apoi lucrurile reintră în normal. Dar, dacă ne domolim prea mult adolescenții, batem pasul pe loc. Ideal este să învățăm mereu unii de la ceilalți.

„M-am gândit să fac ceva care să le ridice moralul. E un sentiment aparte să știi că ești apreciat în liceul tău” (Vlad Fîntînă)

Iar astăzi suntem în fața unei lecții despre respect. Despre a te pune în pielea celuilalt și a face ceva, un gest simplu, prin care să-i arăți că e important. Că el, celălalt, este acela care contează. A-l pune pe celălalt mai presus înseamnă a-i da încredere, atunci când are mai mare nevoie, și înseamnă a-i transmite că face parte dintre-o comunitate care îl respectă.

O societate în care respectul față de ceilalți dispare e o societate pierdută. Atunci când formele de respect apar, societatea dă semne de revenire.

Așa citesc eu întâmplarea de la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”.

Povestea unei fotografii

Grup de oameni de bine montând banner-ul absolvenților 2020. Foto: Oana Mihaloianis

Fotografia de mai sus are o poveste și o însemnătate aparte pentru mine. Pe vremea mea, Colegiul era Liceu și se numea Liceul de matematică-fizică. Liceul meu. O școală de tradiție. Am învățat acolo dintr-a cincea într-a opta. Atunci m-am format, împreună cu un grup de băieți și fete care mi-au rămas prieteni toată viața - de atunci încoace și de acum înainte.

Poate că totul li se datorează profesorilor de atunci, părinților noștri, nouă înșine, poate că plutea ceva în aer sau toate astea la un loc. Ceea ce mă fascinează este că acel ceva pare să plutească încă în aerul din bătrânul liceu.

Vlad Fîntînă este fiul bunului meu prieten Dan. Fostul meu coleg de liceu. E dureros, dar Dan nu mai este aici. E extraordinar să îl văd în Vlad pe tatăl lui, bunul meu prieten.

În fotografie apare și fratele meu. S-a nimerit acolo în dimineața cu pricina și a ajutat la amplasarea banner-ului. Fratele meu este cel care a pornit o mică revoluție la liceu, vechiul meu liceu. Unul dintre efectele „revoluției” adolescenților de atunci a fost organizarea unui referendum la capătul căruia liceul a căpătat numele lui Iancu de Hunedoara.

Ar putea fi spuse multe povești pornind de la această fotografie (de exemplu, faptul că am primit-o de la Oana, fosta mea colegă și bună prietenă).

Dar cea mai frumoasă este cea din prezent.

Despre tabloul de absolvire. O scurtă istorie

Tabloul meu de absolvire. Foto: arhiva personală 

Pe vremea mea, ritualul de absolvire conținea două momente importante (în afară de banchet și defilarea prin toate clasele cu intonarea imnului absolvenților - Gaudeamus era un fel de probă supremă a orelor de latină și de muzică): absolvenţii de liceu îşi făceau fotografii care erau apoi lipite pe Tablou, respectiv pe Fluturași

Tabloul de absolvire era chiar ceea ce îi spune numele: un tablou înrămat 120×180 (cred). Fiecare clasă avea tabloul ei. Toate tablourile claselor a XII-a din oraş (erau cinci licee, deci vreo 30-35 de tablouri ale absolvenților de la „zi”, plus încă vreo 20-25 de la seral) erau expuse câteva săptămâni în vitrinele din centru. Nu exista hunedorean să nu treacă, măcar o dată, la promenadă, prin fața acestor tablouri. Părinții, mătușile, neamurile se făleau, vecinii și cunoscuții vorbeau despre cutare sau cutare. Așa era tradiția.

Fluturașul meu, parte a tradiției de absolvire din anii '80. Foto: arhiva personală


Pozele mici erau lipite pe fluturaşi – astăzi le-am zice flyere - pe care erau tipărite numele profesorilor și a colegilor de clasă, plus un motto.  

Notă. Postarea de pe Facebook, un articol despre această inițiativă publicat de HotNews, unul de Gândul și altul de Hunedoara liberă. Plus un copy/paste din Gândul pe Incisiv de Prahova.


Un comentariu:

PA-uri, poezii şi mirări

Uneori recunosc: bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic. Scriu despre asta pe blogul meu secret ;)

Din lume

free counters