Omul din Shanghai

Omul din Shanghai, dizidentul chinez. Foto: Călin Hera

Am privit în ochi disperarea. A trebuit să fac o călătorie de aproape zece mii de kilometri pentru asta, deşi, veţi spune, recentele măsuri anunţate de preşedintele Traian Băsescu mi-ar fi oferit acest prilej aici, în România. 

Dar disperarea pe care am văzut-o în cel mai dezvoltat oraş al Chinei, Shanghai, e altfel. Eram la capătul unei zile în care bătusem la pas Expoziţia Mondială, cu câteva ore înainte de deschiderea oficială. 

Autocarul care urma să transporte până la hotel grupul de jurnalişti români aştepta la ieşirea din situl expoziţiei, în dreptul Centrului Media. Am traversat bulevardul. Am fost ultimul care a urcat în autocar. În momentul în care am pus piciorul pe scara maşinii, un bărbat de 30-35 de ani, care stătea pe trotuar, a desfăcut un pachet învelit în hârtie de ziar. Înăuntru erau o bucată de pânză albă şi o cărămidă. Omul a aruncat cărămida într-o fereastră a autocarului şi a strigat ceva. Apoi a încercat să desfăşoare bucata de pânză, pe care scria ceva. N-a apucat să facă asta pentru că doi poliţişti lau imobilizat şi l-au trântit. (Oraşul Shanghai este împânzit de poliţişti, cel puţin în această perioadă, cât ţine Expoziţia, şi cel puţin în preajma uriaşului permietru al sitului expoziţional.)

Am coborât din autocar val-vârtej şi am început să fotografiez. Poliţiştii care se ocupau de „atacatorul” nostru lucrau în tăcere. Ori n-am auzit eu bine, ori toată „acţiunea” s-a desfăşurat într-o linişte de neînţeles (nici trecătorii nu ziceau nimic; priveau şi atât.) 

M-am apropiat de omul fixat la pământ şi am continuat să fotografiez. Şi el tăcea. Parcă nu i s-ar fi întâmplat lui. La un moment dat, a întins mâna şi mi-a fixat ochii. Apoi l-au luat pe sus şi l-au dus, împreună cu bucata de pânză pe care îşi scrisese mesajul, într-o curte interioară, după o poartă şi o uşă cu gratii. Nimeni nu vorbea engleza. 

Potrivit însoţitorului nostru, pe care l-am rugat să afle cât mai multe, unul dintre poliţişti i-a spus că bărbatul ar fi fost „bolnav psihic”. Atât. Eu nu cred în această variantă. E absurdă. Acel om era un om disperat. Un om care a vrut să-şi strige disperarea şi a ales să facă acest lucru aruncând cu o cărămidă într-o maşină în care se aflau jurnalişti străini. Ştia ce riscă. Privirea lui, mâna lui întinsă contrastau puternic atât cu imaginea de om nebun, cât şi cu aceea de om violent. 

Acel om trăia o dramă. Acel om ajunsese să fie atât de disperat încât şi-a riscat libertatea, integritatea fizică, poate viaţa pentru că n-a mai suportat ceva. A vrut să strige şi şi-a dorit ca strigătul lui să fie auzit. Nu ştiu ce revendicare avea omul din Shanghai. Dar am hotărât să încerc să aflu cine e, ce a vrut să ne spună şi ce s-a întâmplat cu el. 

Aş vrea să afle cumva că gestul lui disperat nu ne-a fost indiferent. Nici unul dintre noi, cei care ne aflam în autocar, nu s-a simţit agresat de omul care a aruncat cu cărămida (deşi, pe moment, colega mea care se afla în dreptul ferestrei - care nu s-a spart! - s-a speriat).

Am înţeles că protestul lui nu era îndreptat către noi (am auzit, ulterior, şi această variantă stupidă). Am înţeles că omul din Shanghai, unul dintre cei peste un miliard de locuitori ai Chinei, era un om disperat şi că disperarea lui era imensă. 

De douăzeci de ani, avem, în România, libertate. Ne-am obişnuit rapid să vorbim, când avem ceva de spus. Chiar dacă serviciile secrete şi fani ai spionajului (de la serviciu, din hoteluri sau din restaurante) încă interceptează convorbiri telefonice sau e-mailuri, ni se, cum se spune, fâlfâie. 

Nu ne temem că ne-am putea pierde libertatea dacă spunem ceea ce credem. Ne ducem la biserică sau nu ne ducem. Unii dintre noi facem paradă din asta, pentru că dă bine în campania electorală. 

Oricât de mult ne plângem, încă avem ce mânca şi, în principiu, nu aşteptăm o expoziţie mondială ca să „călătorim” prin lume, pe un perimetru de 5,5 kilometri pătraţi. Acum suntem occidentali. Şi avem noroc: pentru cei care i-au supravieţuit lui Ceauşescu, libertatea nu mai e o problemă de viaţă şi de moarte. 

Omul din Shanghai a riscat totul pentru două secunde de libertate. Mă întreb noi ce am fi în stare să sacrificăm pentru libertate?

NOTĂ. Acest editorial a fost publicat în Evenimentul zilei în anul 2010. L-am reluat aici, acum, pentru că m-am bucurat că acest text nu a fost şters de pe evz.ro, cum s-a întâmplat cu altele. Şi îmi amintesc, din când în când, ceea ce am simţit atunci