Jurnal de România. 1989

...ceea ce a făcut Carmen Lidia Vidu este o lecție de istorie, așa cum ar trebui predată la școală. Sunt chemați pe scenă patru oameni care au trecut, fiecare în felul lui, prin ceea ce s-a întâmplat în România în Decembrie 1989*.

Sunt patru istorii personale, patru perspective. Este un context în jurul căruia cele patru mărturii dau roată. Fiecare vine cu un background, care străbate istoria anilor de comunism și prezintă amintiri reale. 

Unele mărturii arată abjecția Securității, ca braț armat al ocupării sovietice. Sau evocă destine marcate de istoria zbuciumată a Balcanilor (destine asupra cărora comunismul și-a pus, dramatic, amprenta). 

Altele arată secvențe trăite de toți cei care au prins acele vremuri. Eu, unul, am trăit detalii evocate de Oana Pellea. (Mă gândeam, de exemplu, că bananele ar trebui să fie un simbol al comunismului din România; un popor care a experimentat “idealul” de a face rost de 3-4 banane e un popor a încasat o doză prea mare de tristețe și de umilință.)

Copii fiind, protagoniștii își vedeau de copilărie. Până când viața reală le dădea câte un bobârnac. “Eram pregătiți de mici să devenim comuniști”. 

Chiar dacă știu cele mai multe dintre lucrurile puse în scenă de Carmen Vidu în acest remarcabil teatru documentar, chiar dacă sunt mai tineri și nu ni s-au predat la școală, spectatorii urmăresc totul cu sufletul la gură. 

“Jurnal de România. 1989” este un eveniment și, cum am spus, o lecție de istorie. Dacă aș fi profesor pentru clasele V-XII, aș începe demersurile pentru a aduce Jurnalul în Săptămâna Altfel. Aș chema elevii la o lecție de istorie pe care nu ar uita-o și care i-ar educa. 

Dacă aș avea o televiziune, m-aș interesa dacă există o variantă video, ca s-o difuzez deîndată  

*Pentru cei mai tineri: în Decembrie 1989 s-a pus punct comunismului, cu toate mizeriile lui; în realitate, s-a pus punct și virgulă, lucru pe care îl resimțim și astăzi. 

#naivprinromania