De la Tarkovski la Taraikovsky

Proteste de o amploare nemaivăzută vreodată în Belarus. Sursa: twitter 

Uniunea Sovietică a produs o încetinire a istoriei, extraodrinar de multă durere și suferință și un număr considerabil de eroi. Cei mai mulți dintre aceștia din urmă nu au știut că sunt eroi și nici nu au vrut să fie. Sunt oameni care au vrut să-și vadă de treabă. De treburile lor și de viețile lor. 

În studenție, la Sala Eforie a Cinematecii, nea Dumi (criticul Mircea Dumitrescu) ne vorbea despre filmele lui Andrei Tarkovski în așa fel încât plecam de la proiecții năucit. Mă miram de fiecare dată cum de este posibil să faci astfel de filme într-o țară din blocul sovietic. Trăiam în lumea cititului printre rânduri, a șopârlelor și a unei prea dominante lașități. Înțelegeam că ceea ce făcea Tarkovski era mai mult decât curaj, era din paradigma arta-sau-viața. Iar pentru el arta era viața. 

A creat cu eroism într-o perioadă nebună și a murit de cancer la doi ani după ce a fugit din țară. A trăit greu, chiar dacă a cunoscut cele mai mari aprecieri în toată lumea (mai puțin în Rusia sovietică), și cine știe ce înseamnă să fii liber prin felul în care ai fost creat, dar să nu fi lăsat să fii într-adevăr liber, știe foarte bine ce știu.

Orice dictatură sfârșește prost

Zilele acestea, la trei decenii de la destrămarea oficială a URSS, Belarus cunoaște un val de proteste care poate fi considerat eroic. Dictatorul Aleksandr Lukașenko a cerut ajutor Moscovei atunci când sute și sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a spune că e prea de tot. Lucrurile seamănă întrucâtva cu Revoluția română din 1989. Evoluția evenimentelor este transmisă în direct, prin internet.

Revolta celor care n-au fost niciodată liberi

Se știe* deja numele primului manifestant împușcat mortal: Alexander Taraikovski. Avea 34 de ani, era mecanic auto și, spune prietena lui, nu era genul care să urmărească știrile, care să bombăne. Era doar genul celui care voia să trăiască, să-și vadă de treabă. Iar acum, pur și simplu i s-a luat. Așa că a ieșit în stradă. A căpătat acel curaj pe care îl au de obicei eroii. Se numește sentimentul de libertate. Taraikovski s-a simțit liber, poate pentru prima oară în viața lui.

Pentru că, așa cum observa domnul Mihai Șora, cei mai mulți dintre protestatari au sub 30 de ani, deci toată viața lor a fost sub Lukașenkko. Știu foarte bine ce înseamnă lipsa libertății. Poate și de aceea furia de a o cere cu orice risc. 

În ceea ce îl privește pe Taraikovski, acesta „apucase” și câțiva ani de URSS (avea cinci ani la căderea imperiunilui comunist). Dar mai important decât atât este faptul că știa cum trebuie să se audă un motor care funcționează ca uns. Aceasta era opera lui de artă: să facă o mașină să funcționeze. S-o cârpească, de cele mai multe ori. Iar atunci când termina treaba, avea o satisfacție. Se simțea bine că a putut să elibereze mașina, că a vindecat-o și i-a dat drumul să meargă, să circule.

Taraikovski a murit împușcat în piept de un compatriot care a primit ordinul de a trage (link imagini, aici). A murit mirându-se. A dus mâna la piept, a mai făcut câțiva pași, a privit în jur și și-a dat seama cât de simplu e totul. Și cât de important e să-ți strigi libertatea. Apoi s-a prăbușit. A murit ca un om liber. A fost gestul lui suprem de exprimare a libertății.

Tarkowski a murit de cancer la doi ani după ce nu a mai suportat să nu fie liber. În sinea lui, a tânjit mereu să fie liber. A simțit dureros fiecare secundă în care nu a fost lăsat liber, în care a fost urmărit, cenzurat. Și-a strigat libertatea toată viața, tragic. A ars. A luminat. A vorbit despre lipsa libertății, despre nevoia de libertate. A vorbit despre timp. A încercat să iasă din timpul apăsător. A murit ca un om liber. 

#BelarusSolidarity

Din când în când, omenirea ne arată persoane și grupuri mari de oameni, popoare, care nu mai suportă. Care devin tăvălug. Nevoia de libertate generează uneori o energie colosală. Alături de nevoia de iubire, nevoia de libertate este una dintre forțele care îi fac pe oameni puternici. Unii devin eroi. Deși, tot ceea ce își doresc, este să își vadă de treabă. De viață. 

*Cel puțin acestea sunt informațiile cunoscute acum