Vești din adolescența mea

Călin Hera alb-negru. FotoȘ Alex Depner

Am primit câtev întrebări de la un site pentru adolescenți. Ce provocare: să-mi amintesc adolescența! Așa că am răspuns.

Timpul tău liber, în adolescență, arăta cam așa…

Am avut foarte mult timp liber în adolescență din două motive: eram destul de bine organizat, adică lecțiile erau prioritatea nr. 1 și scăpam repede de ele. Al doilea motiv este că pe vremea adolescenței mele nu se inventase nici Facebook, nici WhatsApp, nici smartphone, nici Internet. După ce făceam ce trebuie pentru a doua zi, jucam fotbal, exploram Pădurea Chizid, plimbam fete și, deseori, alergam până la Castel și înapoi. Vorbeam mult cu prietenii și citeam până noaptea târziu. Cred că, în afară de internet și cele enumerate mai sus, nici noțiunea de timp liber n-o aveam. Nu simțeam nici că sunt ocupat, nici că am timp liber, ci doar că fac ceea ce îmi place și ceea ce îmi priește.

Ce te-a învățat școala și ce ai mai fi vrut să te învețe?

Am avut noroc de două lucruri importante în timpul școlii: câțiva profesori incredibil de buni și foarte mulți prieteni. Am învățat mereu unii de la alții. Mi se pare incredibil acum, dar profesorii pe care i-am avut reușeau să ne provoace să înțelegem ce înseamnă un fenomen fizic, o formulă matematică, un context istoric. Profesoara de filozofie ne ducea la concerte simfonice – seara, în clasa ei, la pick-up (avea multe discuri minunate) -, care deveneau adevărate cursuri dincolo de rigiditatea manualului. Din păcate, școala din timpul lui Ceaușescu nu ne-a oferit nici pe departe deschiderea accesibilă azi, pentru că totul era urmărit. Ce nu m-a mai învățat școala pe care am urmat-o în Hunedoara a fost că există și oameni răi. Trăiam în ceea ce astăzi numim o bulă, una în care eram noi cu noi și visurile noastre și cei câțiva profesori remarcabili. Partea întunecată am descoperit-o, brutal, în armată.

Ce ai învățat singur?

Nu știu dacă e corect să spun că am învățat ceva singur. Tatăl meu a avut grijă să mă ducă pe munte și astfel am învățat muntele – dar chiar și atunci când eram eu singur, la distanță de o zi de orice așezare, foloseam ceea ce mă învățaseră el sau salvamontiștii cu care hoinăream. Am învățat mult din cărți și de la oamenii cu care interacționam – câte ceva esențial sau câte o frântură – și am avut grijă să pun la un loc cele învățate (uneori fără să-mi dau seama), ca într-un puzzle aflat într-o continuă transformare. Așa pățesc și acum.

Care au fost problemele adolescenței pentru tine? (fricile, momentele/ situațiile dificil de gestionat etc.)

Prima frică, groază de-a dreptul, am avut-o cu puțin înainte de adolescență: mă trezeam noaptea din somn chinuit de întrebări despre două noțiuni pe care nu le puteam înțelege până la ultima consecință (nu pot nici acum): infinit și niciodată. Puneam cele două noțiuni în legătură cu mine, cu propria mea existență și simțeam că intru în ceva de neînțeles. Plângeam și îmi juram că nu mă mai gândesc la asta, mă forțam ca aceste două noțiuni să devină gânduri tangente. Au fost câteva situații în care aveam impresia că trăiesc o tragedie pentru câte o notă de 7, tremuram pe dinăuntru de rușine gândindu-mă la ce-ar putea să spună și să creadă părinții mei despre asta, dar ai mei au știut mereu să transforme acest sentiment într-o ambiționare. Și mi-a fost teamă să-i spun c-o iubesc fetei pe care o iubeam. Aveam 14 ani și mi-am luat inima-n dinți abia la 19 ani.

Am avut noroc de cel mai bun sprijin din lume, într-o lume foarte întunecată, regimul comunist: părinții, cărțile și prietenii. Plus profesorii.

De unde așteptai sprijin pentru ele? Și… unde l-ai găsit?

Părinții, cărțile și prietenii. Plus profesorii. Am avut noroc de cel mai bun sprijin din lume, într-o lume foarte întunecată, regimul comunist.

Cu ce succese a venit perioada adolescenței pentru tine? Ce situații/persoane/lucruri din tine le-a provocat?

În afară de rezultatele bune la școală, care au venit și ca urmare a faptului că am fost un copil cuminte, un adolescent care nu le-a făcut probleme părinților, îmi amintesc două succese ale adolescenței oarecum târzii (aproape trecusem de perioada vocii în schimbare). Primul se referă la un concurs de schi la care am concurat alături de schiori adevărați. Eram un puștan dintr-o dată tupeist, care a vrut să participe la concursul seniorilor.

Îmi tremurau genunchii atât de tare după linia de sosire, la propriu și la figurat, încât m-am prăbușit în zăpadă în timp ce crainicul anunța că am reușit cel mai bun timp. Al doilea a fost un concurs național de poezie care mi-a adus, pe lângă publicarea în revista România literară (era cam ceea ce înseamnă azi Dilema veche), un premiu de 600 de lei – mică avere pentru un puștan de 16 ani. Cred că ambele momente au venit pentru că am avut noroc: norocul de a face ceea ce îmi plăcea.

Când erai adolescent, te inspira/motiva sau îl vedeai ca pe un mentor pe….

Tata, profesorii de la școală și de pe munte despre care am vorbit, poetul Eugen Evu (care făcuse un cenaclu literar incredibil, cu muncitori din Combinatul siderurgic și liceeni năuci, visători sau teribiliști).

Momentul în care te-ai simțit adult a fost…

Cred că m-am simțit adult abia în timpul facultății, când am publicat un articol în Viața studențească despre bobocii de anul I. Nu m-au maturizat nici cele 9 luni de armată grea, inumană, dezumanizantă, nici prima restanță de la facultate, ci acel articol în care, ce să vezi, aveam un ton protector, didactic-înțelegător. Poate că atunci s-a terminat adolescența mea, ca urmare a unei experiențe tipografice, ca să zic așa.

Ca un adult să se apropie de tine când erai adolescent și să fii deschis față de el, trebuia să…

Cred că era suficient să-l văd că încearcă să mă trateze ca pe un tip care gândește, nu ca pe un copil. Întotdeauna m-am simțit atras de ștachetele ridicate într-atât încât să mă ambiționeze, să mă determine să încerc.

Cât de mult îi înțelegi pe tinerii de azi? Care sunt trucurile prin care îi apropii de tine?

Încerc să mă port cu ei așa cum îmi amintesc că îmi plăcea să se poarte adulții cu mine. Încerc să îi iau în serios și îi iau în serios. Am foarte mare încredere în ei. Iar atunci când nu am suficient timp, sufăr din cauza asta. Cred că legătura deschisă dintre cei mai cu experiență și cei tineri și foarte tineri alcătuiește acel perpetuum mobile care face lucrurile să meargă mai departe. Atunci când vorbim de viață, în general.

Crezi că au nevoi diferite față de cele ale generației tale? (Argumentează, te rog).

Sunt sigur că, în esență, nevoile sunt aceleași: nevoia de a fi înțeles, nevoia de fi încurajat, nevoia de a fi lăsat în pace sau, uneori, de a fi ocrotit. Nevoia de iubire, nevoia de adrenalină, nevoia de experiențe diverse, de puțină nebunie. Diferă e doar tehnologia și impactul pe care lăsăm să-l aibă asupra noastră, atât „bătrânii” cât și tinerii.

Lucrurile care te linișteau, îți aduceau pacea în adolescență erau…

Muntele, cărțile, discuțiile cu prietenii, serile în care jucam șah cu tata sau discuțiile inteligente și pline de umor dintre rudele mele, la care aveam voie să asist – era sentimentul acela că totul e la locul lui, că oamenii mari știu ce e de făcut, au grijă și, dacă ei au liniște și pace, atunci pot avea și eu.

Ești clasa a XII-a și urmează să decizi… încotro. Știi care ți-e vocația? (argumentează, te rog, de unde claritatea sau, de unde confuzia, după caz. Adică, ce anume te-a ajutat să știi foarte bine ce vrei să faci sau ce simți că te-a adus în confuzie și ce nevoi ai avea pentru a lua o decizie pe care să o simți ca fiind bună)

Pe vremea aceea era foarte simplu: nu prea aveai de ales… Facultățile umaniste, către care m-aș fi îndreptat, erau doldora de ideologie comunistă, atrăgeau după sine compromisuri pe care simțeam că nu mi le pot asuma (de exemplu, să le predau copiilor lucruri în care nu cred). Cel puțin, așa se vedea de la mine. Așa că am ales să am de a face cu fiarele. Mi-am spus că nu am de făcut ședințe de partid cu fonta și cu oțelul și că, cel puțin, fabrici și uzine sunt la oraș (nu voiam să fiu repartizat la țară). Și m-am dus la Politehnică. La revoluție eram încă student, așa că am trecut natural de la inginerie, pe care n-am practicat-o niciodată, deși am terminat facultatea, la jurnalism.

Ce-ți spui tu, cel de acum, ție – celui de la 20 de ani?

Mă gândesc deseori la copilul de 20 de ani care am fost, tot așa cum mă gândesc la seniorul de 80-90 de ani care o să fiu. Cred că secretul vieții este să nu-ți fie niciodată rușine nici față de unul, nici față de celălalt. Tu, cel din mijlocul existenței tale, trebuie să fii o bucurie pentru ambii tu, cel care ai fost și cel care vei fi. Dacă-ți reușește asta, vei fi făcut bine. Celui care am fost la 20 de ani îi spun: ai încredere, nimic rău nu e veșnic, nici măcar mizeria asta de regim comunist, care închide totul, omoară totul. Lucrează la tine însuți, citește, învață, bucură-te de lucrurile simple și fii pregătit.

Din lecțiile adolescenței tale, ce le transmiți adolescenților de azi? (cel mai bun sfat al tău, mai multe sfaturi sau ce simți, pur și simplu).

Bucurați-vă de fiecare minut, nu-l irosiți. Învățați să nu vă plictisiți niciodată. Dacă reușiți asta, înseamnă că trăiți și că veți putea face orice. Totul e în voi.