Momentul acela în care realizezi că ai făcut o mare brânză

Moment înalt la Balcaniada de echitație. Echipa României câștigă aurul. Foto: Calin Hera

Se întâmplă din nou? Tare mult mi-ar plăcea. Este inegalabil sentimentul pe care îș ai atunci când îți este recunoscută munca în care crezi, orele peste program, nopțile nedormite, ideile năstrușnice, reușitele. Atunci când îți spui „A meritat!”. Dar ce a vrut să spună autorul?

Înainte de a răspunde de-a dreptul, o foarte scurtă incursiune în istoria unui proiect de succes, a oricărui proiect de succes.

De la Provocare la Idee și la Ziua cea mare

La început e Provocarea. Cum ar fi dacă? Momentul acela în care simți că omul din fața ta, clientul, tocmai ți-a propus să descoperi Atlantida. Mă rog, el voia să facă o treabă onestă, care să-i ofere vizibilitate / în care crede, dar nu știe prea bine cum să o facă să funcționeze / sau nu are răgaz să le facă singur pe toate / sau nu e sigur. Etc. Și ți se aprinde un beculeț. Și îți zici: trebuie să fac asta!

Apoi îți vine Ideea, apoi se leagă între ele multe idei, care de care mai năstrușnice, apoi îl convingi pe client că așa trebuie făcut, chiar dacă nimeni niciodată. Apoi așterni pe hârtie, apoi dai sute de telefoane, apoi e momentul impasului, apoi vine cineva din echipă și zice „hai așa!”, și totul se limpezește, apoi lucrurile încep să se lege, merg de la sine, apar, de te miri unde, prieteni gata să ajute, să pună umărul, care cred în Ideea ta, apoi intervine criza de timp, se micșorează zilele și nopțile sunt zile.

Și vine Ziua aceea a adevărului. Ziua pe care ai așteptat-o, pentru care te-ai pregătit, și îți dai seama că aia putea fi făcută mai bine, că la ailaltă merita să lucrezi mai mult. În același timp, te bucuri de moment și ești preocupat să mai reglezi ceva în ultima clipă. Muți un roll-up, faci o modificare la discurs, chiar înainte ca el să fie rostit, aranjezi o buclă rebelă, îți dai jos cravata, o pui la loc. Ești perfecționist și, dinăuntru, știi că un lucru sau altul putea fi mai grozav, mai extra. Și chiar dacă totul se leagă și zâmbești și îi încurajezi pe ceilalți, în sinea ta te simți prost, apoi te simți extraordinar și ți se pare că ești buricul Pământului. După care te ia amețeala și vrei să treacă totul, să mergi acasă și să dormi 48 de ore.

Salt perfect la Balcaniada de echitație. Foto: Calin Hera

Atunci când tot ce vrei e un somn bun

La un moment dat, mergi acasă și te arunci îmbrăcat în pat sau te dezbraci tacticos și ești pregătit să dormi 48 de ore neîntrerupt fie ce-o fi. Dar după o oră sau după două începe să sune telefonul, pentru că nu te înduri să îl închizi. Ai stat atât amar de vreme în alertă. Răspunzi la telefon și ești felicitat. Bâigui ceva, închizi. A fost bine. A fost bine? A fost bine!

Apoi vezi că ai zeci de mesaje pe Facebook, pe Whatsup, pe mail. Dintr-o dată, nu mai simți nicio oboseală, de parcă ai fi sudat șase cafele espresso de la mama lor, din cafeneaua aia milaneză de astă-vară. Parcurgi mesajele, răspunzi la telefon și ți se umple inima. Prieteni și necunoscuți te felicită, de parcă ai fi făcut vreo mare brânză. Și deodată realizezi că ai făcut o mare brânză. Și dintr-o dată resimți oboseala. Ai dreptul să fii obosit. Ai dreptul să pici de somn și să te trezești după zece ore și să-ți vină să zbori și să simți că poți face orice și te arunci cu tot entuziasmul în următorul proiect, în care crezi pentru că ai simțit la omul care a venit la tine acea scânteie cu care tu poți să faci focul.

Bucurie pentru încă o medalie, la apus. Foto: Calin Hera

Am fost și eu în echipă. Și ne-am bucurat

Cam așa se întâmplă. Așa a fost de exemplu cu Balcaniada de echitație (oficial: Balkan Equestrian Championship) de anul acesta. Am fost și eu în echipa care a organizat, a gândit strategii de promovare, a pus la cale, a privit caii în ochi și oamenii din jurul cailor, a trudit, a sperat și s-a bucurat. M-am bucurat ca un copil și ca un om mare. Am ținut pumnii, când nu a trebuit să am degetele întinse spre tastatură. Îmi place să cred că, uneori, am secondat bine. Am fost în echipa mică, dar vioaie, a agenției Tudor Communication. Am fost alături de Oana Ivan, inima mare și frumoasă a acestui eveniment uriaș. I-am ținut spatele, cât m-am priceput, împreună cu Mihaela și Mădălina. M-am împrietenit cu Corina Crăciun și cu Vlad Bontea, meseriașii de la Federația Ecvestră Română cu care am pus la cale.

Și ne-am bucurat împreună de momentele acelea unice în care au venit primii spectatori, s-au umplut tribunele, au venit televiziunile să dea știri live, s-a auzit imnul României, am aplaudat tururile de onoare de după festivitățile de premiere, cu jochei bucuroși și coamele cailor fluturând, am prins cele mai frumoase apusuri ale toamnei acolo, la Regatul Cailor. A fost bine.

Iar acum, proiectul nostru, Renașterea sportului nobil, se află pe lista scurtă a PR Award. M-aș bucura enorm, în primul rând pentru colegele mele Oana, Mihaela și Mădălina, pentru Vlad și Corina și colegii lor și, desigur, pentru mine, ca pe data de 23 noiembrie să mergem acasă cu prestigiosul trofeu.

Roll-up Tudor Communication special pentru Balcaniadă. Foto: Calin Hera

Amintire de la alt PR Award

Deja sunt încântat, mă pregătesc să mă bucur. Și îmi amintesc că în anul 2013 făceam parte dintr-o altă echipă extraordinară, împeună cu Oana Marinescu, Ana Maria Onisei și Ana Ispas. Acel OMA Vision transforma Festivalul Internațional „George Enescu” într-un adevărat brand cultural de țară. Un alt proiect minunat, care a primit atunci, în anul 2013, Aurul (Comunicare în domeniul public) și Argintul (Cultură, Artă, Fashion & Sport).

Îmi amintesc încântarea, îmbrățișările, apoi liniștea aceea calmă. Îmi amintesc că am ieșit câteva minute pe balconașul de pe strada Polonă și am privit departe, printre crengile fără frunze ale teiului din care, primăvara, luam câte o floare de tei și o mestecam încet, așteptând să crească vreo idee care abia mijise.