România cu accent nemţesc

Cum se va schimba politica externă a României după alegerea lui Klaus Iohannis? Aceasta este probabil cea mai importantă întrebare pe care şi-au pus-o analiştii politici şi liderii europeni, americani şi ruşi, după ce au aflat cine va conduce România în următorii cinci ani.

Întrebarea e legitimă, deoarece până de curând numele lui Klaus Iohannis a fost cât de cât cunoscut, e drept, dar în special în zona germană şi numai datorită activităţii sale din administraţia locală, fără să aibă însă vreo rezonanţă  în legătură cu marile dosare ale politicii externe. Întrebarea conţine, de asemenea, o reală preocupare, dat fiind contextul (situaţia delicată din Ucraina, relaţiile tot mai proaste dintre Rusia şi Occident, adică SUA şi Uniunea Europeană, aşa-zisele „trădări” din Bulgaria – parţial – şi Ungaria, în special în dosarul South Stream). În acelaşi context delicat se înscriu mişcările pe axa Bucureşti-Beijing ale premierului Victor Ponta, respectiv îngrijorarea românilor faţă de situaţia internaţională actuală şi preferinţa lor de a lua cât de mult posibil distanţă de Rusia.

Deocamdată, avem programul prezidenţial din campania electorală şi declaraţia că nu există niciun dubiu: NATO, SUA şi UE sunt pilonii pe care stă politica externă a României. În plus, în privinţa dosarelor grele, respectiv relaţiile cu Ucraina şi Rusia, acestea vor fi decise împreună cu partenerii NATO şi UE, a spus Iohannis în campania electorală.

Afinităţile naturale ale viitorului şef de stat român şi puţinele sale declaraţii despre politica externă dau deci de înţeles că România îşi va păstra cursul actual, cu o nuanţă care poate deveni importantă: relaţiile româno-germane ar putea intra într-o eră de înflorire, cu tot ce poate însemna acest lucru. Cancelarul german Angela Merkel a fost printre primii lideri europeni care l-au felicitat pe Iohannis pentru victoria în alegeri, arătând că Germania va rămâne „un partener de nădejde” al României. De altfel, Merkel a transmis o scrisoare în sprijinul candidaturii lui Iohannis şi în timpul campaniei electorale. Un alt lider european important, Francois Hollande, s-a şi grăbit să-l cheme pe noul lider de la Bucureşti într-o vizită oficială la Paris, după ce va depune jurământul de şef de stat.

Unde va face totuşi Klaus Iohannis prima vizită externă? Este vorba despre un gest simbolic şi e de presupus că la momentul instalării sale la Palatul Cotroceni, noul lider român va avea deja mai multe invitaţii intersante. La Paris sau Berlin, deci? Cel mai probabil, la Chişinău (Klaus Iohannis a primit o invitaţie şi din partea preşedintelui Nicolae Timofti). De ce? În programul său prezidenţial Klaus Iohannis arată că „parteneriatul strategic pentru aducerea Republicii Moldova în spațiul european este un imperativ politic major”. Cât de departe va merge această determinare? Cât de important va fi, deci, rolul României în cadrul politicii de extindere a Uniunii Europene? Va fi acest rol unul care va continua direcţia imprimată de Traian Băsescu, va cunoaşte acest rol un nou imbold sau Klaus Iohannis va veni cu nuanţări? Aşteptările sunt în general în sensul unei eficientizări a susţinerii, de către Bucureşti, a parcursului european al Chişinăului. Lucrurile importante făcute până acum, care pot să difere pe alocuri de acţiunile cu iz electoral, intens mediatizate, trebuie înzecite şi este de aşteptat ca noua administraţie Iohannis să aibă un departament care să se ocupe exclusiv de dosare precum Moldova, respectiv Diaspora.

Este evident că România nu poate acţiona pe cont propriu (şi nici nu urmăreşte acest lucru) în zona politicii externe şi a extinderii Uniunii Europene. Cu siguranţă, proiectul de politica externă a României „sub Iohannis” se creionează în aceste zile şi va depinde inclusiv de numele consilierului pe probleme de politică externă pe care şi-l va alege noul preşedinte. Dar este probabil ca Iohannis să acţioneze temeinic în favoarea unei extinderi a Uniunii Europene care să includă cel puţin Republica Moldova. A promis, are de partea acestui deziderat majoritatea românilor şi, nu în ultimul rând, o forţă precum Germania (în scrisoarea Angelei Merkel, cancelarul german a spus răspicat că este „foarte importantă colaborarea Bucureşti-Chişinău pentru susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”).

Adevărul e că atât România cât şi SUA şi UE au nevoie ca noul preşedinte să transmită un mesaj fără echivoc privind rămânerea Bucureştiului în construcţia europeană şi, mai mult, e nevoie ca România să înceapă să acţioneze cu ceva mai mută dezinvoltură şi argumente, nu doar de discurs, în a-şi exprima puncte de vedere. Putem spera că România a ieşit din era Licuriciului? Ne place să credem că da, deşi pentru acest lucru e nevoie de mai multe lucruri. Klaus Iohannis are, şi România împreună cu el, şansa de a profita de entuziasmul popular, la care participă, în premieră la un nivel atât de mare, şi românii din diaspora. E o energie care trebuie folosită, şi încă rapid. Rezervelor exprimate pe bună de dreptate de analişti hârşiţi prin complicata politică europeană, ar trebui să li se răspundă cu viziune, cu obiective clare pe termen mediu şi lung. Obiective urmărite şi atinse cu cerbicie. Dosarele Schengen, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Kosovo etc. sunt doar câteva dintre cele pe care România lui Iohannis are datoria să le joace bine – hotărât şi predictibil. Proiectele mari cât China ale lui Ponta pot să mai aştepte puţin.

Text publicat în Cotidianul