Cum ar arăta cea mai plictisitoare campanie electorală

Klaus Iohannis şi Mircea Geoană - doi prezidenţiabili (dintre care unul e cert)

Când eram mai tânăr, nu înţelegeam fascinaţia occidentalilor pentru România (deşi fusesem învăţat la şcoală că ţara noastră este frumoasă şi bogată; poate cea mai frumoasă dacă, totuşi, nu cea mai bogată). Mă refer la nişte occidentali mai aparte: jurnaliştii. Veneau şi se extaziau în faţa unei pârloage unde pândeau câte o zi întreagă cine ştie ce zburătoare sau în vreo mahala unde intrau în cocioabe şi stăteau de vorbă mai bine de o oră cu câte o pirandă înconjurată de o duzină de puradei - unii frumoşi foc! Cei mai sofisticaţi mă rugau să le explic faliile din interiorul familiilor de români şi prieteniile de-o viaţă rupte pe motiv de Iliescu&minerii vs. Piaţa Universităţii şi partidele istorice ori întrebau despre dedesubturile unor mişcări politice greu de explicat.


La noi e totul mai simplu, chiar plictisitor - privind de aici, îmi spuneau. O vreme, i-am compătimit. Eu luam parte la istorie, mă gândeam, fără să-mi dau seama că, de cele mai multe ori, era vorba doar de nişte simple şi neimportante istorii trecătoare. După ce am început să călătoresc am văzut cu ochii mei că există o grămadă de ţări cu o frumuseţe cel puţin comparabilă cu a României, inclusiv Bulgaria, să vezi şi să nu crezi!, şi am întâlnit aproape peste tot oameni mai bogaţi, mai liniştiţi, cu vieţi mai tihnite decât ale noastre. Am putut să compar feţele oamenilor de pe străzile sau din tramvaiele occidentale cu cele ale compatrioţilor mei.

La un moment dat, cineva a spus că şi-ar dori să trăiască într-o Românie în care să nu ştie prea bine cine e preşedinte sau premier, o ţară în care lucrurile să funcţioneze bine, predictibil, aproape independent de cine este, vremelnic, la putere. Era o perioadă în care mi se părea o zi ratată aceea în care nu voi fi putut edita frumos, pentru ziar, o anchetă dezvăluind matrapazlâcuri incredibile, vreo două-trei declaraţii politice fulminante, vreo cinci articole despre accidente tragice în care şoferul vreunei maşini de teren, beat-cui, a plecat bine-mersi de la locul accidentului şi nu l-a întrebat nimeni de sănătate pentru că le-a dat nişte bani rudelor defuncţilor şi poliţiştilor etc. Aţi prins ideea.

Ceea ce vreau să spun este că acum un posibil ideal este acela în care ecranele televizoarelor se îngălbenesc anunţând, sub cuvintele daco-traco-gete "Breaking News", că  nu ştiu ce văcuţă dă mai puţin lapte de trei zile fiindcă i s-a desfăcut fundiţa de la talangă. Altfel spus, mă aflu într-un moment al vieţii în care aş aprecia mai multă predictibilitate în viaţa publică, în economie, în mersul trenurilor şi în preţul benzinei. Aş vrea să nu-şi mai permită nimeni să mă ţină în suspans în legătură cu candidaţii la prezidenţiale până în ultima clipă, dacă totuşi au nevoie de votul meu. Îi urmăresc cu plăcere, în continuare, pe sprinţarii cuvintelor şi ai ideilor, dar aş prefera să lase un pic deoparte glumiţele, mai bune sau mai proaste, după cum le e şcoala, atunci când e vorba de decizii importante (reacţii la agresivităţile lui Putin, geostrategie, taxe în sus sau în jos, a XXXIX-a reformă a educaţiei, trecerea la Euro, privatizarea CFR, construcţia de autostrăzi, demisia dintr-o funcţie publică, numirile în funcţii publice şi alte mărunţişuri).

În ceea ce mă priveşte, am probabil o jumătate de duzină de rezerve în privinţa lui Klaus Iohannis (voi reveni), dar un lucru apreciez: Iohannis este primul politician din România postdecebristă fără pretenţii de mare orator. N-are spontaneitate, n-are verb, ştie asta şi şi-o asumă. Are subiect şi predicat. Propoziţii simple. Destule replici monosilabice. Şi e mai coerent decât era Theodor Stolojan. Cel puţin dinspre el, din gura lui, nu mă aştept la o campanie electorală murdară. Eu apreciez asta.

Aş fi de-a dreptul fericit dacă Victor Ponta va ajunge la concluzia că are şanse mari să-şi frângă gâtul la prezidenţiale şi dacă, după ce îşi va da seama curând cât de proastă e ideea independentului pe care să-l controleze apoi maşinăria PSD, va pus în faţa variantei de a sacrifica pe cineva pe altarul candidaturii, l-ar însărcina pe Mircea Geoană cu această cinste şi onoare.

Vă daţi seama cum ar arăta o dispută Klaus Iohannis vs. Mircea Geoană? Ar fi cea mai plictisioare campanie electorală ever. S-ar plictisi până şi elveţienii şi ar invidia plictiseala noastră. S-ar discuta proiecte, strategii, s-ar vorbi cu dumneavoastră, ai auzi "permiteţi-mi să vă dau dreptate, cu o mică observaţie" în loc de "la puşcărie cu tine, ordinarule!". Etc. Ştiu că nu va fi cazul, deşi nu e exclus şi ar exista îndărătul celor două tabere destui ţuţări cu gura mare şi fără scrupule, care vor şi ei să trăiască, cumva. Dar cum ar fi?