Pagini

sâmbătă, 28 iunie 2014

Relatarea despre dizidentul din Shanghai

Dizidentul din Shanghai. Foto: Călin hera
Autocarul în care se aflau 12 jurnalişti romani a fost atacat pe un bulevard din Shanghai, cu mai puţin de două ore înainte de deschiderea oficială a Expoziţiei Mondiale Shanghai 2010. 

Incidentul a avut loc la aproximativ 200 de metri de centrul media, în faţa unui magazin Li Dong Conveninence Center. Atacatorul, un bărbat în vârstă de aproximativ 30-35 de ani, se afla pe trotuar şi avea în mână un pachet învelit în hârtie de ziar. A aşteptat până când în autocar au urcat toţi jurnaliştii, moment în care a desfăcut pachetul. Înăuntru se afla o cărămidă învelită într-o bucată de pânză pe care scria ceva. A aruncat cu putere cu cărămidă într-o fereastră a autocarului, apoi a încercat să desfăşoare pancarda. N-a apucat însă, fiind pus la pământ de doi membri ai forţelor de ordine, apoi a fos dus pe sus după nişte uşi cu grilaj de la parterul unui bloc aflat în spatele magazinului. Niciunul din cei aproximativ 10 membri ai forţelor de ordine care s-au adunat imediat nu a comentat în vreun fel incidentul. Unul dintre ei a spus doar că ar fi vorba despre un bărbat cu probleme psihice, dar n-a vrut să spună ce se va întâmpla cu el. Nici trecătorii care s-au pomenit pe acolo n-a scos un cuvânt. Priveau doar, în tăcere.

În plus, poliţiştii au confiscat pancarda protestatarului, fără să spună ce conţinea acela mesaj. Rapiditatea cu care au acţionat forţele de ordine se explică prin faptul că oraşul este împânzit de soldaţi, poliţişti şi alţi oameni, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în uniforme. Oficial, este vorba despre 20.000 de membri ai forţelor de ordine. În realitate, este vorba de mult mai mulţi. Expoziţia mondială Shanghai 2010 reprezintă un efort uriaş din partea chinezilor. Oficial, s-au alocat 5-6 miliarde de dolari. Neoficial, însă, se vehiculează suma de 58 de miliarde de euro. Miza e uriaşă. Oficialităţile din Shanghai, care sunt principalul contribuitor la bugetul expoziţiei, vor să îşi ia "revanşa" faţă de Beijing, care a organizat olimpiada de acum 2 ani, şi să-şi exprime intenţia de a deveni unul dintre cele mai importante oraşe din lume. Autorităţile chineze vor, de asemenea, să-şi demonstreze evoluţia tehnologică şi economică. 

NOTĂ. Aceasta este relatarea la prima mână, prin telefon, a întâlnirii cu dizidentul din Shanghai, aşa cum a apărut ea în Evenimentul zilei în luna mai 2010. 

miercuri, 4 iunie 2014

Cum ar arăta cea mai plictisitoare campanie electorală

Klaus Iohannis şi Mircea Geoană - doi prezidenţiabili (dintre care unul e cert)
Când eram mai tânăr, nu înţelegeam fascinaţia occidentalilor pentru România (deşi fusesem învăţat la şcoală că ţara noastră este frumoasă şi bogată; poate cea mai frumoasă dacă, totuşi, nu cea mai bogată). Mă refer la nişte occidentali mai aparte: jurnaliştii. Veneau şi se extaziau în faţa unei pârloage unde pândeau câte o zi întreagă cine ştie ce zburătoare sau în vreo mahala unde intrau în cocioabe şi stăteau de vorbă mai bine de o oră cu câte o pirandă înconjurată de o duzină de puradei - unii frumoşi foc! Cei mai sofisticaţi mă rugau să le explic faliile din interiorul familiilor de români şi prieteniile de-o viaţă rupte pe motiv de Iliescu&minerii vs. Piaţa Universităţii şi partidele istorice ori întrebau despre dedesubturile unor mişcări politice greu de explicat.

marți, 3 iunie 2014

Politică tristă. Acum şi fără umor

O fotografie cât 1000 de cuvinte. Crop după Gabriela Bârliga
Unul dintre cele mai proaste lucruri care ni se poate întâmpla azi este bâjbâiala, degringolada politică. Atât pe plan intern, cât şi ca imagine externă, România trebuie să transmită mesajul că e un loc sigur, stabil, predictibil. Despre criza economică încă nu se vorbeşte la timpul trecut, despre ameninţările la securitatea în estul Europei se vorbeşte la prezent şi la viitor.

România nu a excelat niciodată la capitolul stabilitate/predictibilitate. Alte interese în afară de cel public au găsit mereu teren numai bun pentru a se manifesta. Iar azi, acest lucru pare cu cât mai evident, cu atât mai periculos.

Evenimentele post-europarlamentare mi se par cel puţin la fel de preocupante pe cât au fost cel din vara anului 2012. În alt fel, totuşi.

luni, 2 iunie 2014

Omul din Shanghai

Omul din Shanghai, dizidentul chinez. Foto: Călin Hera
Am privit în ochi disperarea. A trebuit să fac o călătorie de aproape zece mii de kilometri pentru asta, deşi, veţi spune, recentele măsuri anunţate de preşedintele Traian Băsescu mi-ar fi oferit acest prilej aici, în România. 

Dar disperarea pe care am văzut-o în cel mai dezvoltat oraş al Chinei, Shanghai, e altfel. Eram la capătul unei zile în care bătusem la pas Expoziţia Mondială, cu câteva ore înainte de deschiderea oficială. 

Autocarul care urma să transporte până la hotel grupul de jurnalişti români aştepta la ieşirea din situl expoziţiei, în dreptul Centrului Media. Am traversat bulevardul. Am fost ultimul care a urcat în autocar. În momentul în care am pus piciorul pe scara maşinii, un bărbat de 30-35 de ani, care stătea pe trotuar, a desfăcut un pachet învelit în hârtie de ziar. Înăuntru erau o bucată de pânză albă şi o cărămidă. Omul a aruncat cărămida într-o fereastră a autocarului şi a strigat ceva. Apoi a încercat să desfăşoare bucata de pânză, pe care scria ceva. N-a apucat să facă asta pentru că doi poliţişti lau imobilizat şi l-au trântit. (Oraşul Shanghai este împânzit de poliţişti, cel puţin în această perioadă, cât ţine Expoziţia, şi cel puţin în preajma uriaşului permietru al sitului expoziţional.)

Am coborât din autocar val-vârtej şi am început să fotografiez. Poliţiştii care se ocupau de „atacatorul” nostru lucrau în tăcere. Ori n-am auzit eu bine, ori toată „acţiunea” s-a desfăşurat într-o linişte de neînţeles (nici trecătorii nu ziceau nimic; priveau şi atât.) 

M-am apropiat de omul fixat la pământ şi am continuat să fotografiez. Şi el tăcea. Parcă nu i s-ar fi întâmplat lui. La un moment dat, a întins mâna şi mi-a fixat ochii. Apoi l-au luat pe sus şi l-au dus, împreună cu bucata de pânză pe care îşi scrisese mesajul, într-o curte interioară, după o poartă şi o uşă cu gratii. Nimeni nu vorbea engleza. 

Potrivit însoţitorului nostru, pe care l-am rugat să afle cât mai multe, unul dintre poliţişti i-a spus că bărbatul ar fi fost „bolnav psihic”. Atât. Eu nu cred în această variantă. E absurdă. Acel om era un om disperat. Un om care a vrut să-şi strige disperarea şi a ales să facă acest lucru aruncând cu o cărămidă într-o maşină în care se aflau jurnalişti străini. Ştia ce riscă. Privirea lui, mâna lui întinsă contrastau puternic atât cu imaginea de om nebun, cât şi cu aceea de om violent. 

Acel om trăia o dramă. Acel om ajunsese să fie atât de disperat încât şi-a riscat libertatea, integritatea fizică, poate viaţa pentru că n-a mai suportat ceva. A vrut să strige şi şi-a dorit ca strigătul lui să fie auzit. Nu ştiu ce revendicare avea omul din Shanghai. Dar am hotărât să încerc să aflu cine e, ce a vrut să ne spună şi ce s-a întâmplat cu el. 

Aş vrea să afle cumva că gestul lui disperat nu ne-a fost indiferent. Nici unul dintre noi, cei care ne aflam în autocar, nu s-a simţit agresat de omul care a aruncat cu cărămida (deşi, pe moment, colega mea care se afla în dreptul ferestrei - care nu s-a spart! - s-a speriat).

Am înţeles că protestul lui nu era îndreptat către noi (am auzit, ulterior, şi această variantă stupidă). Am înţeles că omul din Shanghai, unul dintre cei peste un miliard de locuitori ai Chinei, era un om disperat şi că disperarea lui era imensă. 

De douăzeci de ani, avem, în România, libertate. Ne-am obişnuit rapid să vorbim, când avem ceva de spus. Chiar dacă serviciile secrete şi fani ai spionajului (de la serviciu, din hoteluri sau din restaurante) încă interceptează convorbiri telefonice sau e-mailuri, ni se, cum se spune, fâlfâie. 

Nu ne temem că ne-am putea pierde libertatea dacă spunem ceea ce credem. Ne ducem la biserică sau nu ne ducem. Unii dintre noi facem paradă din asta, pentru că dă bine în campania electorală. 

Oricât de mult ne plângem, încă avem ce mânca şi, în principiu, nu aşteptăm o expoziţie mondială ca să „călătorim” prin lume, pe un perimetru de 5,5 kilometri pătraţi. Acum suntem occidentali. Şi avem noroc: pentru cei care i-au supravieţuit lui Ceauşescu, libertatea nu mai e o problemă de viaţă şi de moarte. 

Omul din Shanghai a riscat totul pentru două secunde de libertate. Mă întreb noi ce am fi în stare să sacrificăm pentru libertate?

NOTĂ. Acest editorial a fost publicat în Evenimentul zilei în anul 2010. L-am reluat aici, acum, pentru că m-am bucurat că acest text nu a fost şters de pe evz.ro, cum s-a întâmplat cu altele. Şi îmi amintesc, din când în când, ceea ce am simţit atunci