De ce nu se teme să vorbească doamna Hăineală Schmidt

Procurorul Oana Schmidt Hăineală, preşedintele CSM. Foto: Mădălina Prundea

O mică observaţie la un articol publicat de Laura Ştefan în Dilema Veche. În articolul cu pricina, Laura Ştefan încearcă să explice de ce e atâta zarvă în justiţie. Foarte aproape de fenomen, Laura ştie multe şi poate explica multe. Articolul din Dilema, deşi dens, îmi lasă impresia că nu răspunde întrutotul la întrebarea din titlu. Înţeleg, urmează o perioadă grea, decisivă etc. (în România mereu urmează o perioadă grea...).

Toate ar fi bune şi frumoase dacă Laura Ştefan n-ar spune: "E bine că avem în acest an în fruntea CSM un procuror care nu se teme să vorbească".

Ei, bine, aici m-a pus pe gânduri. Oare Laura chiar n-o ştie pe doamna Schmidt-Hăineală?
În primul rând, doamna Hăineală chiar dacă nu se teme să vorbească, nu prea vorbeşte. Strategia ei preferată a fost să-i împingă pe alţii în faţă să vorbească, dar, mai ales, să tacă înţelept şi să se mulţumească cu jocurile de culise.

În al doilea rând, doamna Hăineală a mai condus CSM şi în anul tocmai încheiat; doar naivii cred că Alina Ghica a fost şef. A fost anul reîntoarcerii la opacitate, prin renunţarea programatică la transparenţa experimentată în anul 2011 şi respectarea principiului conservării privilegiilor. CSM a mai ieşit în evidenţă în anul 2012 prin contrele politice - tergiversarea Pivniceru (despre care se poate discuta, c-a fos rău, c-a fost bine), intervenţia în cazul Mircea Diaconu şi poziţia din timpul evenimentelor Suspendarea preşedintelui.

Nu discut acum justeţea poziţiilor adoptate de CSM. Există mulţi oameni de bună credinţă care sunt de acord cu rezultatul, dar se întreabă dacă preţul plătit (macularea imaginii instituţiei) nu a fost prea mare. Mă îngrijorează că CSM s-a expus până la compromitere şi că persoana din umbră a făcut totul din oportunism, nu din convingere (ceea ce ar fi putut fi, până la un punct, scuzabil). 

Dar anul 2012 a fost unul cumplit, în care CSM a avut ocazia să-şi exprime forţa principiilor, dar a sfârşit într-un scandal imens, cu efecte greu de prevăzut. Asta înseamnă cel puţin inabilitate. Sau nepăsare.


În fine, ceea ce mă miră e că despre doamna Hăineală nu s-a auzit aproape deloc până la alegerea ei, de la începutul lui ianuarie, iar acum a devenit, pentru o anumită parte a societăţii interesate, un fel de erou al justiţiei, ceea ce nu este (iar cealaltă parte a presei a descoperit 'jde mii de bube, unele despre care nu ştiam şi nu am habar dacă sunt sau nu reale). Impresia mea e că face un simplu joc de conjunctură*, atât, în care au fost lăsaţi în ofsaid (şi probabil vor mai fi) oameni oneşti. E ceva ce poate fi apreciat de anumiţi specialişti. Inclusiv o inteligenţă de netăgăduit, şi o mare putere de persuasiune.

Ceea ce o califică pentru poziţii interesante, care ţin însă mai degrabă de servicii secrete decât de lucruri la vedere, cum mă gândesc eu, unul, că ar trebui să fie Justiţia.

*interesantă ştirea despre întâlnirea de taină Hăneală-Greblă.