De ce a fost huiduită Elena Udrea

Mass-media a anunţat noul ucaz PDL: răsfiraţi, băieţi, răsfiraţi! Înţeleg că liderii PDL trebuie să meargă peste tot unde se adună oameni (hramuri, bâlciuri, târguri ş.a.m.d.) pentru a fi aproape de aceştia şi a le explica ce reformă fantastică a făcut guvernul Boc şi cât de bine le va merge dacă vor vota, anul viitor, partidul cu pricina.

Meciul de box al lui Lucian Butea fost un astfel de prilej, desigur. Eveniment supermediatizat, cu potenţial foarte bun de aţâţare a patriotismului local (îi zic aşa, fiindcă acest gen de patriotism “de meci” are, totuşi, ceva provincial în el, şi nu foarte profound; dar se poartă, e acceptat de multă lume ca fiind Patriotismul dacă ţii cu o echipă românească, indfierent de rivalităţile interne). Un context numai bun pentru declicul aşteptat: lasă, nene, că n-o fi nici ea (Elena Udrea)/el (PDL) atât de naşpa, uite, l-a adus pe Bute, a organizat gala asta minunată, ne bucurăm, ieşim în Piaţa Univeristăţii, delir, ce mai!

Şi, totuşi, planul n-a ieşit.
Oamenii n-au fost dispuşi să fie amabili, gentlemeni (eu nu cred că atitudinea generală faţă de Elena Udrea are de a face vreun pic cu misoginismul românilor, aşa cum încearcă să sugereze cei care lucrează pentru imaginea ei). Şi au reacţionat ca la meci, huiduind (să ne înţelegem nu ăsta a fost momentul cel mai important al galei, dar a fost un moment de care s-a putut „trage”).

M-am întrebat dacă are dreptate Lavinia Şandru, care o apăra pe Elena Udrea (la Realitatea TV), spunând că ea atrage acum toate nemulţumirile faţă de guvernul Boc şi că nu e corect să se întâmple aşa. Afirmaţia trebuie nuanţată. Criticii raţionali ai Elenei Udrea spun că ea a ars prea rapid etape numeroase, că a devenit, aproape instituţional, Cabinetul 2 (şi nimeni nu mai cutează să pună măcar în discuţie acest aspect), că s-a băgat mult prea tare în faţă fără să fie ceva necurat la mijloc şi că, e valabil pentru oricine, cu cât priveşti mai de aproape o faţă perfectă, cu atât ies mai mult în evidenţă ridurile. (În fine, până la perfecţiune mai e.) 

În mod normal, o adunare de oameni civilizaţi n-ar fi trebuit să huiduiască o femeie, mai ales dacă duduia a organizat decent evenimentul. Nu-l poţi lua la huiduieli pe ăla care, totuşi, a dat banii (ştiu, aveţi dreptate, nu erau banii Elenei Udrea; e genul de om care nu vine cu bani de acasă!). Instituţional vorbind, însă, şi lăsând deoparte (cu greu) ideile că a) erau bani publici, b) scopul ascuns al galei era unul de imagine mai degrabă personală, ministerul condus de distinsa doamnă a ales să-i fericească pe români cu acest eveniment ("Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită", s-a alintat Udrea). 

Şi, totuşi, oamenii au huiduit. Poate că s-a ajuns (ceva mai repede) la sindromul Ceauşescu: în anii ’80, românii erau atât de scârbiţi de „bâlbâit” încât erau dispuşi să accepte că n-ar putea fi mai rău, dimpotrivă, dacă i-ar urma la putere Prinţişorul Nicu Ceauşescu. Apoi, din prea mult sictir, ajunseseră să creadă că, în realitate, de vină e Cotoroanţa, mai mult decât CelMaiIubitFiuAlPoporului. Dar atunci nu se putea huidui (şi argumente că paralela Băsescu-Ceauşescu e aberantă sunt, desigur, mult mai numeroase).

Acum s-a huiduit. N-a fost prima oară, nu va fi ultima. E ăsta un semnal? Va urma un an de huiduilei? La capătul lui, la alegeri, lumea se va fi plictisit să-i tot huiduiască pe cei din PDL? Huiduiala îi va martiriza? Va fi loc prea comun să-i beşteleşti pe pedeliştii lui Băse şi Udrea şi de bonton să-i votezi? 

Răspunsul e că nu ştiu. Dacă vorbim strict despre Elena Udrea, trebuie să înţelegem foarte precis că ea personifică ceea ce e rău în regimul Băsescu. Că o merită sau nu, că-i doar o victimă inocentă a unui context, asta e altă mâncare de peşte. Deocamdată, se încăpăţânează să fie foarte activă, să controleze cât mai mult şi să-şi asume (inclusiv ratinguri TV uriaşe). Fiecare, pe barba lui.