Aveți creier de porc?

O fotografie care m-a amuzat publicată în Evz de azi - mi-a atras Silviu Sergiu atentia asupra ei.
















E ca bancul ăla cu tipu' care îl întreabă pe măcelar dacă are picioare de porc. În fine, un amuzament usor, de început de weekend.

Din Pantelimon în Amazon

În luna decembrie am cunoscut-o pe Liana. (Ne-a făcut cunoştinţă colega mea Diana; n-aş fi vrut să rimeze, dar asta e.) În memoria telefonului am scris Peru Liana. Făcusem cunoştintă fiindcă eu mă ocup, la ziar, şi de pagina de vacanţe şi Liana tocmai urma să plece într-o călătorie prin America de Sud. Singură, cu rucsacul. Deci, un potenţial supersubiect.

Liana s-a întors din continentul dominat de Amazon în urmă cu vreo 2-3 săptămâni. Acum vreo zece zile mi-a trimis primele însemnări şi mi-a arătat primele fotografii. În ziarul de astăzi a publicat episodul-pilot al unui fascinant jurnal de călătorie. Dar cuvântul fascinant e prea moale, iar jurnal de călătorie e prea puţin spus.

Dacă aveţi poftă să citiţi literatură pură, să vă lăsaţi purtaţi pe plaiuri la care, probabil, doar cu gândul aţi gândit, urmăriţi povestea adevărată a unei românce (din Pantelimon) prin Sudamerica. Merită, zău!

P.S. Mi-ar plăcea să „împrietenesc” Amazonul Lianei cu Amazonul lui Alin Fumurescu.

NOTĂ. Am ales să public aceste rânduri pe ambele bloguri, PA-uri şi mirări, respectiv Naiv prin România fiindcă nu m-am decis pe care e mai bine să o fac. Le cer iertare, astfel, celor care s-ar putea rătăci prin ambele locuri. Sper însă că le va plăcea povestea Lianei, oriunde ar afla de ea. De citit, deocamdată, în Evz.

Asumarea lui Felix

O ştire mică pentru ziare şi televiziuni, însă, dacă-mi permiteţi, mare la scara istoriei, prin grozăvia ei: la o conferinţă a preşedinţilor de Parlamente din UE, care va avea loc la Paris, din partea României vor participa Roberta Anastase (şefa Camerei Deputaţilor) şi Dan Voiculescu (viceşeful Senatului).


Mare şmecherie, veţi zice. Important nu e că vorbim despre o conferinţă de doi bani (poate trei). Enorm e că, încet-încet, nici n-o să mai tresărim la vestea că România e reprezentată de un personaj pe care îl consider din cale-afară de dăunător. Faptul că ni-l asumăm pe Felix cu atâta nonşalanţă cred că vorbeşte despre decăderea noastră morală profundă.

Cât despre Pufoasă, aici e o altă discuţie. Prin comparaţie, asumarea ei nu mai pare atât de teribilă. Care-i problema? O pălărie prea mare? A murit cineva din asta?

Telecomanda de schimbat ţara

Scârbiţi peste măsură de tot ce e în jur, câteodată ne-ar plăcea să putem schimba ţara, cu o telecomandă izbăvitoare. Dar asta nu se poate şi, de cele mai multe ori, ne resemnăm. Năpădiţi de manele şi E-uri, cu tot ce înseamnă asta, filosofic vorbind, închidem uşa în urma noastră şi credem că ne putem detaşa. E fals. Oricât de deştepţi ne-am crede şi de fără de prihană, facem parte din acest peisaj. Fiecare dintre noi ne aducem contribuţia la dezastru, la mizeria pe care o contemplăm cu o plăcere bolnavă, masochistă.

Spunem: românii de azi îşi dau viaţa (sau onoarea, cinstea ori credinţa) în bătălii care se poartă la mall. Miză e mare, sunt taxe de protecţie zdravene la mijloc. Spunem: în trecut, bătăliile se duceau departe de camerele de filmat, în noroi. Eliberarea Basarabiei era un lucru cu adevărat copleşitor. Nu vom cunoaşte niciodată adevărul despre fiecare soldat sau ofiţer care a luptat pe frontul de Est. Nu avem cum să ştim ce-l mâna pe le în luptă, dar putem bănui. Aceea era o miză adevărată.

Apoi spunem că e deplasată comparaţia. Chiar e deplasată? Până la urmă, este vorba despre două realităţi al căror singur punct comun e poporul român. Cuvânt mare, poporul. Apoi ne întoarcem la mărunţişurile care ne ocupă vieţile şi pentru care ne plângem că nu s-a inventat încă o telecomandă.

Spunem că noi, cei de acum, n-avem nicio legătură cu marile subiecte care frământă, azi, societatea. Scriem „marile subiecte” între ghilimele, să fim ironici. Bătaia de la mall ne indispune. Noroc că în ziua aia n-am fost acolo, spunem. Săbiile ninja din centrul Craiovei? Bâtele şi împuşcăturile la alegerile pentru o primărie obscură? E de la ei, şi mai defacem o bere. Violatorii care nu se astâmpără şi oferă, zi de zi, pretexte pentru pornirile extremiştilor italieni? Bine că au plecat din ţară, să se spele cu ei pe cap, spunem. Nici nu ne mai mirăm când aflăm despre smenul de la Sinaia al unui fruntaş liberal. Sau despre alte smenuri ale altor fruntaşi pesedişti, pedelisti, udemeristi. Politicienii sunt hoţi, spunem. Parcă ne şi amuză interlopul din guvern. Dă-l încolo, bineînţeles că e plin guvernul de interlopi! Şi parlamentul şi primăriile şi consiliile şi tot. Acesta e un dat, spunem. Dar toate astea sunt despre alţii, spunem, şi ne lamentăm şi ne mirăm că alegem prost, fără să avem vreo vină, fireşte.

Apoi vine unu şi ne arată un citat: "Nu-mi place felul în care arată România azi, dar ştiu că nu se putea altfel, după 60 de ani de îndobitocire. Am fost mereu la vot, n-am lipsit niciodată, cum să lipsesc? Face parte din libertatea mea, generaţiile tinere trebuie să ştie că asta e un drept câştigat cu greu. Eu mă duc la vot, chiar dacă n-am cu cine vota. Altfel, n-aş îndrăzni să mă plâng după aia". Sunt vorbele lui Oleg Dombrovschi. Omul a luptat pe frontul de Est, „a facut” lagăre ruseşti şi a ajuns să împlinească 90 de ani de onoare, cinste şi credinţă. Ce cuvinte frumoase, spunem, dar, în sinea noastră, gândim că sunt doar atât: cuvinte.

Apoi recunoaştem că ne plac poveştile despre eroi. N-am văzut talk-showuri despre ei, deşi există, pot fi atinşi cu mâna. Colegii mei Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu au scris despre ei. Marius Herghelegiu i-a filmat. Sunt cât se poate de reali şi, cum se spune, sunt ca nişte tezaure naţionale încă vii. Dar nu fac rating, acceptăm. Însă ne-ar plăcea să vedem filmul, spunem. Dar nu găsim telecomanda aia afurisită pentru că ar trebui să căutăm înăuntrul nostru şi asta e mai dificil, spunem, şi ne culcăm pe o ureche.

NOTĂ. Editorial publicat în Evenimentul zilei de astăzi.

Despre onoare, cinste, credinţă

N-am scris încă, aici, despre un demers jurnalistic necesar şi insuficient băgat în seamă. Este vorba despre seria de articole scrise de colegii mei Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu. Articolele despre supravieţuitorii români ai lagărelor ruseşti. Amintirile lor, poveştile lor adevărate despre onoare, cinste, credinţă.

Aici găsiti articolul despre Radu Mărculescu. Este cel care a explicat simplu mizeria din prezent: „A iesit lumea zăpăcită si turtită din comunism”.

Este cel care descrie o grozăvie totală în doar 250 de semne (ce PA fantastic!): „Când am intrat în Orhei, am mers la Postă. Am găsit acolo români omorâti de rusi si depozitati la subsol. Încă nu apucaseră să miroasă, erau recent împuscati. Sus, telefonam acasă, în Bucuresti, unde era totul linistit, iar jos erau grămezi de lesuri”

Aici găsiti primul episod despre Oleg Dombrovschi. Este cel care povesteste, simplu, despre ceea ce întelege el că înseamnă să fi fost un erou: "Lăsaţi-mă pe mine, dar scrieţi, vă rog, adevărul acesta: în zona Cetăţii Albe, locotenentul Epure s-a sinucis în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin (n.r. - ordinul retragerii trupelor române din Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte. El e un erou uitat.”


Aici găsiti episodul al doilea despre Dombrovschi si secventa incredibilă în care, în câteva vorbe (340 de semne, alt PA care n-a fost scris să fie PA!), descrie diferenta eternă dintre români si nemti (vizibilă inclusiv în lagăr): "Ne-am dat seama că nu suntem cu nimic datori ruşilor, aşa că am început să refuzăm munca. Când ne scoteau pe câmp, puneam câte o mână de tuberculi în fiecare groapă săpată. Nemţii se chinuiau să lucreze corect şi nu înţelegeau de ce terminăm tot timpul înaintea lor. Când era vremea recoltei, la nemţi ieşeau tufe de cartofi, la noi pădure".

Iar aici găsiti un citat* teribil care e, în ultimă instantă, despre încrederea pe care un om „cât secolul” o are, totusi, în semenii lui sau, măcar, în el însusi si în principiile care l-au tinut în viată.


*
Citatul cu pricina: "Nu-mi place felul în care arată România azi, dar ştiu că nu se putea altfel după 60 de ani de îndobitocire. Am fost mereu la vot, n-am lipsit niciodată, cum să lipsesc? Face parte din libertatea mea, generaţiile tinere trebuie să ştie că ăsta e un drept câştigat cu greu. Eu mă duc la vot, chiar dacă n-am cu cine vota. Altfel, n-aş îndrăzni să mă plâng după aia de unul sau de altul"

În fine, aici e un comentariu scris de colegul meu „de la sport”, Matei Udrea. (Nu e nimic despre sport aici, decât dacă acceptăm că sportul e despre viată)

NOTĂ. Îmi doresc să vă pot oferi, în curând, secvente din filmele lui Marius Herghelegiu, cel care a filmat ore bune cu câtiva din eroii nostri.

Cod „Poezie”

Dragii mei,

De când cu blogurile astea, tocmai am intrat într-o „belea”. Beleaua e ceva ce a început ca un joc de ping-pong cu amicul meu Mihnea Măruţă şi care s-ar putea transforma într-o mişcare mai amplă.

Pe scurt, Mihnea a postat pe blogul lui, în urmă cu vreo două zile, nişte poezii scrise de Dorin Tudoran. I-am zis că n-ar fi rău dacă am citi poezie, măcar câte una săptămânal, hai lunar. Dar de ce nu zilnic?, şi-a forţat el norocul. I-am zis că nu-mi imaginam să fie unul mai naiv ca mine.

Dintr-una-ntr-alta, am căzut de acord să publicăm, zilnic, câteo poezie. Pentru început, eu voi apela la colecţia proprie; sunt texte care au deja 20 de ani vechime, deci mă pot considera întrucâtva detaşat de ele. Cine e curios, le găseşte la PA-uri şi mirări.

Mihnea zice că vine cu clasici. Azi l-a pus pe prima pagină pe Eminescu.

Mai e un amănunt asupra cîruia vreau să vă atragt atentia: ne-am propus să virusam cât mai mulţi amici, şi mai mari şi mai mici. Aşa că vă provoc: postaţi câteo poezie, zilnic, dacă aveţi bloguri.

Iar dacă nu, citiţi cateo poezie în fiecare zi. Eventual, pe blogurile celor care vor participa la această nebunie naivă şi, exact!, inocentă.

Un copil divin*: Mohammed Madin (*fotbal)

Am găsit în blogul lui Adrian Georgescu un filmuleţ despre Mohammed Madin, un copil de 6 ani care le are cu mingea. Poate că se va pierde undeva pe drum, fiindcă drumul e lung. Deocamdată, piticul e impresionant şi acesta e motivul pentru care vă fac cunoştinţă cu el.

Am aflat (google) că puştiul e originar din Algeria, a primit o bursă de la Federatia Franceză de Fotbal, e comparat cu Zinedine Zidane, e deja în vizorul unor echipe care colecţionează vedete şi, „ce să vă mai esplic”, hai să lăsăm imaginile să vorbească:

Spectacol-lectură în memoria Annei Politkovskaia

Mâine seară, în Bucuresti, la Green Hours, are loc un spectacol ciudat. Mai precis, surprinzător. Este un spectacol-lectură, se numeste "Anna Politkovskaia in memoriam" si a fost scris de dramaturgul suedez Lars Norén.

Evenimentul debutează cu lectura unui dosar-document din cartea "Rusia lui Putin", scrisă de jurnalistă. Vor citi Lala Mişosniky, Sânziana Nicola, Andrei Ioniţă, Miruna Dinu şi Bogdan Georgescu. Partenerul evenimentului este Agenţia de Monitorizare a Presei.

Jurnalista Anna Politkovskaia a fost executată în data de 7 octombrie 2006, la Moscova, în holul blocului unde locuia. Pentru că, în Rusia, dreptul la replică e glonţul...

Nu citiţi acest editorial

În România a trecut nebăgată în seamă ştirea despre un marş de protest care a avut loc, zilele trecute, la Moscova. Câteva sute de oameni au avut curajul să se adune împotriva unui sistem care permite împuşcarea jurnaliştilor, în plină stradă. Trecuse o lună de când o tânără ziaristă, Anastasia Baburova (avea 25 de ani), a fost executată pentru că scrisese despre metehne grave ale societăţii ruseşti: rasismul şi ultranaţionalismul. Scria la „Novaia Gazeta“, acelaşi ziar la care lucrase Anna Politkovskaia, asasinată în anul 2006 pentru că şi-a făcut meseria, cu orice risc.

E păcat să taci dacă ai ceva de spus, e stupid să baţi din gură numai ca să te auzi. E degradant să te exprimi înjurând. E penibil să o faci „sub protecţia anonimatului“. Pe nou, internetul oferă spaţiu practic nelimitat pentru înjurături şi jigniri. Nu demult, forumurile ziarelor erau pline de comentarii interesante ale cititorilor, din care avea de învăţat toată lumea. De multe ori, lectura comentariilor la un articol era o plăcere (intelectuală) mai mare decât citirea articolului propriu-zis.

Acum, vă sfătuiesc să nu vă lăsaţi copiii să citească ce scriu pe forumuri tot felul de curajoşi care îşi permit să vorbească în public, îndărătul unor nickname-uri, aşa cum n-ar îndrăzni să o facă dacă ar da ochii cu interlocutorii. Toţi se iau de toţi. Iar tâmpiţii de ziarişti sunt cel mai uşor de luat la mişto. Sunt tonomate, şpăgari, găozari, papagali, tupeişti, inculţi, vânduţi, scursuri, lucrează pentru moguli pe care-i pupă în fund, scriu la ordin ce le dictează patronul, las’ că ştim noi!

Au fost vremuri în care se stătea la coadă la ziare (şi nu se dădeau, la pachet, cărţi sau DVD-uri). Cândva, oamenii le mulţumeau jurnaliştilor că au rezistat în vremuri grele pentru libertatea mass-media. Să ne înţelegem: jurnaliştii nu sunt eroi nici pe departe. Eroi sunt ziariştii de la Moscova împuşcaţi în plină stradă pentru curajul cu care spun adevărul. Nu cunosc niciun jurnalist român erou, şi nici nu-mi doresc asta. Dar ştiu destui în stare să-şi regleze bioritmul în funcţie de subiectul pe care îl lucrează.

Ce vreau să vă spun este că jurnaliştii şi articolele lor sunt un bun necesar. Orice ar prooroci unii analişti ai fenomenului, eu cred că oamenii vor avea nevoie de informaţie şi în viitor. Cu riscul de a fi taxat ca demodat, eu cred că e importantă ideea câinelui de pază a democraţiei. Ca să nu se transforme în indivizi cu creier de bibilică, oamenii trebuie să afle ce se întâmplă (eventual şi de ce se întâmplă), să facă alegeri în cunoştinţă de cauză. E nevoie de ceva mai mult decât faptul că oricine îşi poate face blog sau poate comenta pe tot felul de forumuri, mai inteligent şi mai cu talent decât cei care o fac „oficial“.

Oamenii politici au greşit complăcându-se în mediocritate, bucurându-se de micile învârteli şi marile tunuri. Acum, politicianul român e perceput ca o instituţie prezumtiv coruptă. Societatea românească e pe cale să devoreze acum o nouă categorie esenţială pentru democraţie: jurnaliştii. O face pentru că e la modă şi pentru că, subtil, i se sugerează asta. E ca şi cum noi, românii, ne-am sinucide. E, probabil, o genă autodistructivă a acestui popor care construieşte atât de greu şi distruge cu atât de multă nonşalanţă.

NOTĂ. Am publicat acest editorial si în Evz de azi. Am constatat că, la acest text, comentariile au fost extrem de îngrijit redactate. Până la ora la care scriu, 15.50, n-am încasat nicio înjurătură, nicio jignire, au fost doar comentarii (28 la număr) decente, de tinută. Deci, se poate.

Dreptul la replică în Rusia: glonţul...

O ştire care nu-mi place deloc. E despre un nou asasinat la Moscova. Mărturisesc, cu ruşine, că n-am aflat de asasinat atunci când s-a produs, ci doar acum, când câteva sute de oameni au organizat un marş de protest.

Victimele asasinatului au fost două: o jurnalistă (din nou!), Anastasia Baburova (25 de ani) şi avocatul Stanislav Markelov (34 de ani). Amândoi au fost împuşcaţi, pe o stradă, în centrul Moscovei. Aş putea spune că au fost executaţi.

Jurnalista scrisese o serie de articole despre rasismul şi ultranationalismul din Rusia.
Lucra la ziarul Novaia Gazeta, la care lucrase şi Anna Politkovskaia, asasinată la rândul ei, la Moscova, în anul 2006.

Avocatul denunţase decizia de eliberare din închisoare
a unui colonel rus condamnat pentru uciderea unei tinere din Cecenia şi se pregătea să facă recurs.

Atunci când mă încearcă tentaţia de să mă plâng că libertatea presei e în pericol în Bucureşti, îmi aduc aminte cum e la multe ziare locale sau, Doamne fereşte!, la Moscova. Asta nu mă face mai liniştit şi mai încrezător în profesionalismul gazetarilor români (foarte mulţi cantitativ, foarte puţini calitativ).



Doi oameni tineri. Doi oameni curajoşi. Doi oameni, până la urmă, naivi. Pe ei, genul asta de naivitate i-a costat viaţa. În România, dacă eşti naiv rişti doar să se râdă de tine. În Rusia, mori şi gata. Mi-e silă de lumea asta.

P.S. Prima fotografie a fost făcută la înmormântarea Anastasiei.
În cea de a doua fotografie este avocatul Stanislav Markelov; din câte îmi dau seama, a fost făcută la ultima lui conferintă de presă.

Găinarii dau buzna

Evenimentul zilei a scris în urmă cu câteva zile că traficul rutier a fost deblocat de criză. Acest lucru l-am observat fiecare şi ne-a plăcut să ne obişnuim cu noua realitate. Amicul meu Tudor Pop a scris şi el despre asta, pe blogul lui.

Criza asta mai are şi alte efecte, la firul ierbii, în afară de cele macro despre care scriu de zor jurnaliştii de pe Economic. Pentru mulţi manageri, e pretextul perfect de a-şi masca incompetenţa. Pentru mulţi patroni, e pretextul perfect pentru a strânge cureaua angajaţilor. Pentru cei cu bani, e momentul de vis pentru afaceri interesante.

Eu am mai constatat ceva (şi voi căuta să aflu prin mijloace specifice dacă există şi cifre, statistici în sprijinul afirmaţiei următoare) : s-au înmulţit furtişagurile. Am semnale că lucrul ăsta e verificat pe teren. Eu l-am verificat pe propria-mi piele (impropriu spus). În ultimele trei zile cineva (habar n-am cine) mi-a furat două capace de la roţile maşinii (m-aţi prins, am jante din tablă, vai, mama lor!) şi ornamentul de la ţâşnitoarea care-mi spală lunetă (de la maşină, of course). Ultima oară când am păţit asemenea ruşine a fost în urmă cu trei ani, în Bulgaria.

Oricum, mi-am amintit de vremurile, nu prea demult apuse, în care ne scoteam, peste noapte, faţa radio-cd-ului din maşină şi ne asiguram volanul cu sisteme din alea antifurt rudimentare. Ce dreaq, ne întoarcem la mizerie?

Ţara pierzaniei

Ţara asta n-are speranţe pentru că n-are elite. Probabil că cei mai buni dintre noi au plecat în străinătate şi continuă să plece. Probabil că aceia care rămânem în România suntem prea slabi, prea lipsiţi de perspectivă sau de curaj, prea laşi sau, pur şi simplu, prea resemnaţi.

N-avem încredere în noi înşine. Avem, cel mult, tupeu. Suntem injectaţi cu doze nesănătoase de mitocănie şi n-avem ruşine. Când nu suntem acasă, vorbim tare. Când suntem acasă, scuipăm pe jos.

Ţara asta nu reuşeşte să-şi creioneze un viitor pentru că tinerii veseli în care, din când în când, ne punem speranţe se transformă, mereu, în tristele figuri pe care le înlocuiesc.

Doi parlamentari au avut o dispută aprinsă la Ateneu

Cazul Rareş Niculescu vorbeşte despre România mai mult decât ne imaginăm.

Cândva, după miezul nopţii, un tânăr de 32 de ani se încaieră într-un local cu alţi tineri. Banal. Tânărul e un politician cu perspective frumoase, este europarlamentar PDL şi are în buzunar nominalizarea ca purtător de cuvânt al guvernului. De partea cealaltă a pumnilor e fiul fostului director de la Drumuri şi Poduri, iar în public se află, alături de altă lume bună, un deputat liberal. Localul e unul de mâna a doua, frecventat de degustători de manele. Mi se pare doar mie că ceva nu se potriveşte aici?

Încerc să mă obiectivez cât pot de mult. Toţi românii au dreptul să asculte manele, inclusiv în limuzine de lux, să-şi cheme manelişti la nunţi şi la botezuri şi să-i plătească aberant de bine. Foarte mulţi români o fac. Totuşi, cu riscul de a supăra multă lume, eu cred că între manele şi elită e o incompatibilitate uriaşă.

Mi-e greu să mi-l imaginez pe Andrei Pleşu degustând bucate în acordurile Ramonei de la Corbii Mari sau pe Neagu Djuvara cerându-i taximetristului să mai pună o dată maneaua cu Obama cântată de Fraţii de Aur, plus Lele. În schimb, îmi este foarte la îndemână să-mi imaginez membri ai guvernelor trecute, prezente sau, vai!, viitoare, bucurându-se sincer de vocea lui Guţă. Iar asta vorbeşte despre prezentul şi despre viitorul ţării mai bine decât o duzină de barometre de opinie publică.

În şcolile de jurnalism se obişnuieşte să se spună că „un câine muşcă un om“ nu e o ştire, în schimb „un om muşcă un câine“ este. Extrapolând, mi-e teamă că evenimente precum cazul Rareş Niculescu nu vor mai fi, în curând, ştiri. Cum v-ar suna ştirea „doi parlamentari au avut o dispută aprinsă la Ateneu“?

Cât despre eroul păţaniei de la barul Romantic din Cluj, mi-ar plăcea să cred că doar a picat de fraier şi că intersecţia dintre politicianul de perspectivă şi mediul manelar (sic!) a fost o nefericită şi izolată întâmplare. Dacă pumnii schimbaţi pe ritmuri de „Şapte lanţuri şi-o cătuşă“ îi vor stopa cariera politică înseamnă că nu era nimic de capul acesteia. Dacă însă europarlamentarul chiar are vână, atunci presupun că va şti să arate că nu e un simplu manelist politic şi va învăţa că pericolul cel mai mare pe care îl au în faţă tinerii veseli şi ambiţioşi este să se transforme în figurile triste pe care le înlocuiesc.

NOTĂ. Textul a apărut în Evz de azi, la rubrica ”Cu ochii-n patru”

Corbii mari şi vânătorii mici

Marile scandaluri politice şi importantele probleme care frămnâtă societatea sunt mici dacă reuşeşti să te extragi din faţa televizorului. Aşadar, ce e mare, ce e mic?

Dacă mergi pentru a suta oară pe eterna autostradă A1 şi te plictiseşti îngrozitor (nici măcar gropile nu mai sunt ca altădată!), n-ai decât să îşi laşi gândurile să alerge şi ele. Ultima oară mi-au căzut ochii pe numele a două localităţi care beneficiază de ieşire de pe autostradă, una din judeţul Dâmboviţa, alta din Giurgiu: Corbii Mari, respectiv Vânătorii Mici, aflate la câţiva kilometri una de alta.

De ce le-or fi denumit oamenii aşa? De ce, în partea asta de lume, corbii sunt mari şi vânătorii mici? De unde admiraţia pentru nişte păsări confundate deseori cu ciorile şi (auto)ironia când vine vorba de oameni? OK, ştim despre corbi că sunt păsări foarte inteligente. Că, cel puţin la capitolul comunicare, sunt nişte vorbăreţi (cică pot învăţa până la 20 de cuvinte pe care chiar pot să le folosească în mod corect; cică într-un fel croncăne corbul român şi în altul cel spaniol sau scandinav). Mai ştim o grămadă de legende despre corbi, de exemplu cea a corvineţtilor. Suficiente argumente pentru care corbii au de ce să fie ”mari”?

Am căutat detalii pe google. Am aflat astfel că sunt fix 4 kilometri din centrul comunei până la autostradă şi că în satele din comună locuiesc 8.357 de oameni, 8.340 după alte surse, care au la dispoziţie, pentru prichindeii lor, 5 grădiniţe şi 12 şcoli. În Corbii Mari există o biserică monument istoric, Biserica "Sfânta Treime", ctitorită de vel-paharnicul Dumitraşcu Corbeanu (contemporan al lui Constantin Brâncoveanu). În lista Repertoriului Arheologic Naţional figurează mai multe obiective din Corbii Mari, între care o aşeşezare daco-romană (Bărăceni - "Islaz"), iar lacul din zonă este marcat prompt pe site-urile dedicate pescuitului.

În rest, am mai găsit un articol din Gândul despre un elev din clasa a II-a care a căzut în groapa de gunoi din curtea şcolii de Arte şi Meserii, ”scufundându-se în noroi până la gât”, şi un altul dintr-o publicaţie locală care vorbeşte nostalgic despre fosta echipă de fotbal Petrolul Corbii Mari care lupta dârz cu Avicola Crevedia pentru supremaţia din divizia D. ”Baza sportivă de la Corbii Mari de la acea vreme putea fi omologată pentru divizia C”, se mai arată cu mândrie în articolul respectiv. În fine, documentarea mea sumară a ajuns şi la o celebritate locală, Ramona de la Corbii Mari, cântăreaţă de manele cu videoclipuri pe trilulilu. Deci nu ştiu cum erau pe vremuri, dar acum sunt mari (corbii).

Dar de ce sunt vânătorii mici? De ce au simţit oamenii nevoia să-i ironizeze pe cei cu arma? Cătuările mele n-au ajuns la niciun rezultat acceptabil. Am aflat doar că există şi satul Vânătorii Mari (atunci de ce poartă comuna numele vânătorilor mici?), că trăiesc aici 5043 de oameni în 1870 de gospodării (mai puţin de 3/gospodărie), că sunt 6 grădinţe şi 11 şcoli şi că diferenţa de fus orar dintre localitatea giurgiuveană şi San Luis, Mexico, este de 9 ore.

În comună există un spital de Pneumoftiziologie, au fost înhumaţi 48 de eroi români ai celor două războiae mondiale, şi tot aici, mai precis pe izlazul din satul Poiana lui Stângă, se antrenează marea speranţă a fotbalului românesc, Florentin nu-mai-ştiu-cum, suspendat de Steaua pentru că n-a vrut să semneze nu-ştiu-ce. În fine, google-ul e plin de anunţuri imobiliare însoţite de un atrăgător ”la cca. 5 km de autostradă”, iar administraţia e dominată de liberali (Marin Neacşu, primarul, are 20.000 mp teren agricol, 3.000 mp teren în intravilan, o casă de 160 mp, un tractor şi o Skodiţă). Ce e mic aici?

NOTĂ. În ciuda celor spuse aici, am recidivat. Acest text, cu foarte mici modificări, urmează să apară în ziarul Evz de mâine.

Ce-am înţeles eu din Grammy 2009

Am fost curios cum sună melodiile premiate ieri, la Los Angeles. Mărturisesc că mi-a plăcut ceea ce am auzit, desi piesa ”Viva la Vida” mi s-a părut şi acum uşor leşinată.


Coldplay, ”Viva la Vida” - Cea mai bună piesă, Cel mai bun album rock, Cel mai bun cântec

Dar, de exemplu, Bruce Springsteen, care a primit premiul pentru cel mai bun cântec rock, cu ”Girls in Their Summer Clothes”, nu m-a impresionat deloc. Și, asta e, nici Metallica (Cea mai bună interpretare metal – ”My Apocalypse”).

Dar mi-a plăcut melodia Eagles-ilor, pentru care au primit premiul pentru cel mai bun pop instrumental.


The Eagles - ”I Dreamd there was No War”, Cel mai bun pop instrumental


Fireşte, cu cele cinci premii obținute, vedete au fost ex-Led Zeppelin-ul Robert Plant (60 de ani) şi Alison Krauss (37 de ani), cu al lor album ”Raising Sand”. Cele cinci premii: cel mai bun album (Raising Sand), cea mai bună înregistrare a anului (Please Read the Letter), cel mai bun album folk, cea mai bună colaborare country şi cea mai bună colaborare pop. Îmi place şi mă mir că a plăcut atât de mult.


”Please read the letter”


”Trampled rose”

Românii cu şuruburi şi extratereştrii

La o şcoală generală din Bucureşti profesor este un extraterestru. El se trezeşte cu noaptea în cap, ivirea zorilor găsindu-l la volanul Daciei pe care şi-a pus însemnele de taximetru. Timp de trei-patru ore, îşi plimbă clienţii prin Bucureşti, ca să câştige acel ban în plus fără de care ar duce-o mult mai greu.

După care merge la şcoală, unde îşi face, cum se cuvine, meseria. Seara, este din nou taximetrist. Recunoaşte cu naturaleţe acest lucru şi nu îi este ruşine că, fiind ditamai profesorul, ba având chiar şi funcţia de director adjunct, face taximetrie în timpul liber. Extraterestrul de la şcoala generală ştie că atâta vreme cât munceşte onest poate dormi, chiar dacă mai puţin decît mulţi semeni ai săi, liniştit.

A avea două slujbe pare însă, pentru majoritatea românilor, de neconceput. Cei mai mulţi lucrează ”la stat”, unde primesc salarii de mizerie, dar nu se gândesc că ar putea face altceva, chiar dacă le plac poveştile precum cea a extraterestrului de la şcoala bucureşteană.

Imaginea tipică este cea reprezentată de muncitorii de la o fabrică de autobuze aflaţi în una dintre grevele de acum cîteva luni. Întrebaţi de un ziarist de ce se agăţă de slujba prost plătită dintr-o întreprindere aflată în moarte clinică au răspuns: ”Ce altceva să facem? Lucrăm aici de treizeci de ani!”. Aceeaşi replică este rostită de minerii din Valea Jiului puşi în faţă iminenţei închiderii minelor, de siderurgistii din Reşiţa, Hunedoara sau Călan, de muncitorii marilor întreprinderi braşovene sau de cei de la Cugir. Foarte mulţi s-au obişnuit să învârtă un şurub-două, iar atunci când nu mai e nevoie să facă acest lucru trăiesc drame.

Vina nu este a lor, ci a sistemului care a construit sute de fabrici şi uzine, în care sute de mii de oameni s-au dus ca să aibă de unde se întoarce. Dar vina este mai ales a celor care au ajuns şi au rămas la putere folosind teama ”oamenilor cu şuruburi” că vor rămâne fără şuruburi. A celor care supralicitează metoda salariilor compensatorii pentru a închide gura celor trecuţi în şomaj. (Recent, câteva sute de ortaci s-au autoblocat în subteran cerând ca, dacă le e închisă mina, să li se dea compensaţii de cîte 20.000 de dolari, ceea ce duce cu gândul la paradoxul că slujbă cea mai bine plătită ar putea fi aceea de ”disponibilizat”.)

Toate acestea nu au nimic în comun cu o societate capitalistă, aşa cum pretindem că vrem să devenim. Ion Iliescu a spus că, o dată cu invitaţia de aderare la NATO, în România s-a pus punct discuţiilor despre comunism. Ion Iliescu n-are, din păcate, dreptate. Se va pune punct acestor discuţii abia atunci când în România vor fi consideraţi extratereştri cei care aşteaptă ”să li se dea” un şurub-două, să le învârtă.

NOTĂ. Am publicat acest comentariu în Evenimentul zilei în urmă cu aproape 7 ani (mai precis, în ziarul din data de 2 decembrie 2002). Îl republic acum, aici, pentru că-mi place. Și pentru că-mi amintesc că, după ce l-a citit, Cornel Nistorescu m-a chemat la el în birou și mi-a zisȘ ”Moșule, ăsta ți-a ieșit foarte bine!”. Firește, n-a fost vorba de nicio primă (cum, naiv, am crezut pentu o clipă). Dar, poate că de primă aș fi uitat în cei 7 ani, nu?