Scârbiţi peste măsură de tot ce e în jur, câteodată ne-ar plăcea să putem schimba ţara, cu o telecomandă izbăvitoare. Dar asta nu se poate şi, de cele mai multe ori, ne resemnăm. Năpădiţi de manele şi E-uri, cu tot ce înseamnă asta, filosofic vorbind, închidem uşa în urma noastră şi credem că ne putem detaşa. E fals. Oricât de deştepţi ne-am crede şi de fără de prihană, facem parte din acest peisaj. Fiecare dintre noi ne aducem contribuţia la dezastru, la mizeria pe care o contemplăm cu o plăcere bolnavă, masochistă.
Spunem: românii de azi îşi dau viaţa (sau onoarea, cinstea ori credinţa) în bătălii care se poartă la mall. Miză e mare, sunt taxe de protecţie zdravene la mijloc. Spunem: în trecut, bătăliile se duceau departe de camerele de filmat, în noroi. Eliberarea Basarabiei era un lucru cu adevărat copleşitor. Nu vom cunoaşte niciodată adevărul despre fiecare soldat sau ofiţer care a luptat pe frontul de Est. Nu avem cum să ştim ce-l mâna pe le în luptă, dar putem bănui. Aceea era o miză adevărată.
Apoi spunem că e deplasată comparaţia. Chiar e deplasată? Până la urmă, este vorba despre două realităţi al căror singur punct comun e poporul român. Cuvânt mare, poporul. Apoi ne întoarcem la mărunţişurile care ne ocupă vieţile şi pentru care ne plângem că nu s-a inventat încă o telecomandă.
Spunem că noi, cei de acum, n-avem nicio legătură cu marile subiecte care frământă, azi, societatea. Scriem „marile subiecte” între ghilimele, să fim ironici. Bătaia de la mall ne indispune. Noroc că în ziua aia n-am fost acolo, spunem. Săbiile ninja din centrul Craiovei? Bâtele şi împuşcăturile la alegerile pentru o primărie obscură? E de la ei, şi mai defacem o bere. Violatorii care nu se astâmpără şi oferă, zi de zi, pretexte pentru pornirile extremiştilor italieni? Bine că au plecat din ţară, să se spele cu ei pe cap, spunem. Nici nu ne mai mirăm când aflăm despre smenul de la Sinaia al unui fruntaş liberal. Sau despre alte smenuri ale altor fruntaşi pesedişti, pedelisti, udemeristi. Politicienii sunt hoţi, spunem. Parcă ne şi amuză interlopul din guvern. Dă-l încolo, bineînţeles că e plin guvernul de interlopi! Şi parlamentul şi primăriile şi consiliile şi tot. Acesta e un dat, spunem. Dar toate astea sunt despre alţii, spunem, şi ne lamentăm şi ne mirăm că alegem prost, fără să avem vreo vină, fireşte.
Apoi vine unu şi ne arată un citat: "Nu-mi place felul în care arată România azi, dar ştiu că nu se putea altfel, după 60 de ani de îndobitocire. Am fost mereu la vot, n-am lipsit niciodată, cum să lipsesc? Face parte din libertatea mea, generaţiile tinere trebuie să ştie că asta e un drept câştigat cu greu. Eu mă duc la vot, chiar dacă n-am cu cine vota. Altfel, n-aş îndrăzni să mă plâng după aia". Sunt vorbele lui Oleg Dombrovschi. Omul a luptat pe frontul de Est, „a facut” lagăre ruseşti şi a ajuns să împlinească 90 de ani de onoare, cinste şi credinţă. Ce cuvinte frumoase, spunem, dar, în sinea noastră, gândim că sunt doar atât: cuvinte.
Apoi recunoaştem că ne plac poveştile despre eroi. N-am văzut talk-showuri despre ei, deşi există, pot fi atinşi cu mâna. Colegii mei Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu au scris despre ei. Marius Herghelegiu i-a filmat. Sunt cât se poate de reali şi, cum se spune, sunt ca nişte tezaure naţionale încă vii. Dar nu fac rating, acceptăm. Însă ne-ar plăcea să vedem filmul, spunem. Dar nu găsim telecomanda aia afurisită pentru că ar trebui să căutăm înăuntrul nostru şi asta e mai dificil, spunem, şi ne culcăm pe o ureche.
NOTĂ. Editorial publicat în Evenimentul zilei de astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu