Pagini

vineri, 5 decembrie 2008

De ce e bine să tacă Mona Muscă

Tocmai văzuse, la HBO, filmul „432“. Noi, oamenii, ca specie?, a întrebat amicul meu. Nu, noi, românii, i-a răspuns tatăl. Privesc acest dialog şi, nu ştiu de ce, gândul mă duce la o ştire aparent neînsemnată. 


Mă refer la dezbaterea, pe contre, din jurul posibilei reveniri în prim-plan a Monei Muscă, „beneficiara“ unui document cu antetul CNSAS care atestă că a făcut, în tinereţe, poliţie politică. Pentru aceia care au uitat: până în 2006, Mona Muscă a apărut ca o sfântă a luptei împotriva tarelor comunismului, o regină a reformelor, a dreptăţii şi adevărului, o doamnă a politicii româneşti. A, şi o susţinătoare înverşunată a lustraţiei. Apoi au venit şocantele dezvăluiri, penibila negare şi prăbuşirea. 

Acum, numele Monei Muscă tulbură apele în cel mai liniştit partid al anului, PDL. Deocamdată, dezbaterea e doar o hârjoană din care poate ieşi orice. Înţeleg demersul lui Valeriu Stoica: omului îi place să şocheze şi vrea să se spună despre el că e un gentleman. Pot să-i înţeleg şi pe Theodor Stolojan şi pe ceilalţi susţinători ai Monei Muscă, foştii membri PNL, văzuţi oricum ca nişte intruşi în partidul de pe Aleea Modrogan. De partea cealaltă, vechii pedişti mârâie acum din două motive: estimează pierderi electorale mai mari decât eventualul câştig al regimentării fostei liberale; în plus, le place să arate cine e şeful. Desigur, ultimul cuvânt îl va avea adevăratul şef, cel de la Cotroceni. 

Oficial, toată discuţia pare fără obiect. Mona Muscă n-a ieşit cu nicio declaraţie în care să-şi anunţe intenţia de a reveni. Până la urmă, e treaba Domniei Sale dacă doreşte să se expună din nou. Dacă nu se poate ţine deoparte sau dacă simte că trebuie să trudească în continuare pentru binele societăţii. E treaba celor din PDL dacă şi-o asumă explicit sau nu. În ceea ce mă priveşte, dacă se va întâmpla cumva să îi văd numele pe buletinul de vot, cu siguranţă că nu o voi vota. Prefer să aleg pe cineva care încă nu m-a înşelat. 

E ironic ca lustraţia să o atingă doar pe puţin-vinovata (?) Mona Muscă, în condiţiile în care, prin ţară, se zbenguie voios indivizi al căror simplu nume îţi face pielea de găină. Ristea Priboi, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor sunt doar câţiva inşi care zâmbesc superior când vine vorba de Mona Muscă. 

Ştiu că fosta liberală nu reprezintă tot răul din România. Poate din stângăcie, poate din alte pricini, a ajuns însă să reprezinte o parte a lui. Partea aceea cumsecade, fardată frumos, îmbrăcată corect, care vorbeşte bine. Pe care o ai în faţă şi e atât de convingătoare încât eşti gata să sari în foc pentru ea. Partea aia care, cu alte cuvinte, te fraiereşte. E aşa, oricât de dureros ne este s-o recunoaştem. 

Oameni buni, lăsaţi canaliile să râdă văzând dilemele noastre mărunte. Nu vă comparaţi cu Dăunătorii enumeraţi mai sus, nu-i luaţi ca sisteme de referinţă. În istoria postbelică a României, puţine au fost momentele cu adevărat remarcabile. Unul dintre ele a fost protestul aproape fără de speranţă din Piaţa Universităţii. Acele câteva principii sănătoase, cu Proclamaţia de la Timişoara în prim-plan, rămân în picioare. Nu uitaţi asta. Oamenii trec, mizerabili. Principiile rămân. Restul e tăcere şi, eventual, hârjoană.

Comentariu publicat iniţial în Evz.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu