Despre realația mea vinovată cu distribuitorii de presă (în ziua în care nu s-au vândut ziare)

Vedere din București. Protest la un chioșc de ziare din Sectorul 4, fotografiat săptămâna trecută. Azi, chioșcurile au fost închise. Foto: Calin Hera

Protestul distribuitorilor de ziare din București este mai mult decât un aproape-epilog trist al presei scrise. Am o relație îndelungată cu acest domeniu și, în ciuda evidențelor, rămân consecvent credinței mele naive că presa tipărită nu a murit, doar se odihnește puțin.

Relația mea cu chioșcurile de ziare este îndelungată și, în general, a născut un fel de afecțiune. 

Chioșcul de ziare din copilărie. Perioada ziarului Sportul

Totul a început în anii '80, când așteptam ziua de luni ca să citesc în ziarul Sportul micuța cronică a meciului jucat sâmbăta de Corvinul. Ziarul Sportul se dădea pe sub mână, iar doamna de la chioșcul de ziare îmi păstra aproape mereu câte un exemplar. Atunci credeam că șarmul meu este explicația. Eram un puștan cu vocea în schimbare. 

Cumpăram de asemenea România pitorească, România literară, Amfiteatru, Viața studențească. Uneori, Drumul socialismului, ziarul județean - când nu prindeam Sportul și voiam să văd, negru pe alb, clasamentul Diviziei A.

Perioada în care am fost vânzător de ziare

În  iarna anului 1990 am vândut ziare. Era începutul perioadei romantice a presei postdecembriste. Revoluția din decembrie 1989 sau loviluția (lovitura de stat) sau cum i s-a mai zis, m-a prins într-o redacție studențească - revista ING a politehniștilor. Ne-am trezit dintr-o dată în situația de a avea cu cine, a avea cu ce, a avea unde și a nu mai avea pe cap cenzura și nimic altceva care să ne oprească. În afară de nepriceperea noastră managerială, dar asta este o altă poveste. 

Ieșeam în stradă, veneam în redacție, scriam, mergeam la tipografia Universul (atunci îi zicea Informația, dacă nu mă înșel) cu textele dactilografiate frumos, stăteam lângă culegători, luam șpalturile, corectam, așteptam ziarul tipărit, ne înnegream degetele cu cerneală proaspătă, apoi umpleam sacoșele cu teancuri de ziare pe care le vindeam la Piața Unirii, la pasaj (acolo îmi alesesem eu locul), apoi plecam să ne întâlnim, cu sacoșele pline de bani, lei și bani (pentru fiecare exemplar primeam câte o monedă de 3 lei) și ne bucuram să comandăm mâncare chinezească la restaurantul hotelului Minerva de pe Lascăr Catargiu (atunci strada se numea Ana Ipătescu).

Vedere din București. Chioșc de ziare din Sectorul 3, închis luni, 25 septembrie 2017, din solidaritate cu distribuitorii de presă din Sectorul 4. Foto: Calin Hera

După falimentul previzibil al afacerii, ne-am dus care încotro. Ba ne-am angajat în redacțiile de la acea vreme, ba ne-am ținut de școală sau am plecat prin străinătățuri (mineriada din 13-15 iunie ne-a afectat și pe noi).

Perioada tunurilor, a scandalurilor și a investigațiilor jurnalistice

Apoi, distribuția de presă a devenit o afacere din ce în ce mai înfloritoare. S-au constituit rețele. S-a parazitat distribuia de stat. S-au dat tunuri. Au apărut scandaluri. Au apărut, la mine, mirările privind comisionul perceput de „chișcari”, care mi se părea uriaș, și răstimpul de recuperare a banilor. Chiar dacă, treptat, afacerile „chioșcarilor” au devenit subiecte de investigație jurnalistică, s-a păstrat camaraderia dintre jurnaliști și cei cu distribuția de ziare și reviste. 

Despre prăbușirea presei tipărite

Prăbușirea presei tipărite, dezastrul redacțiilor care au căutat soluții proaste pentru a rezista și ascensiunea fulminantă a online-ului, televiziunii, rețelelor sociale, au dus la separarea treptată a celor două grupuri. 

A rămas doar nostalgia. Câteodată, când cumpăr Dilema veche, mai sunt jocuri de cuvinte cu chioșcarul. E cu totul altceva să cumperi un ziar pe hârtie decât să accesezi un link. Azi, chioșcurile sunt închise. Chioșcarii acuză acțiuni ale primarului Sectorului 4 și mai toți distribuitorii de presă din București au reacționat. Lucrurile sunt complicate. Presa suferă, oricum ai privi situația.