Gabriel Oprea, ministrul aroganţei

O ziaristă i-a telefonat deunăzi noului ministru de interne, Gabriel Oprea. L-a rugat să facă o declaraţie despre un subiect la zi.

„Ce funcţie ai tu la ziar?“, a întrebat-o ministrul, scurt. „Reporter“, a răspuns jurnalista. „Atunci sună tu la Biroul de presă, la cineva de rangul tău, că de-aia am Birou de presă, şi nu mă deranja pe mine“, a spus ditamai ministrul, apoi a închis. E de presupus că îşi va schimba şi numărul de telefon dacă ziarista va avea tupeul să-i mai telefoneze vreodată.

Nu pot să nu-mi amintesc faţa fără expresie a premierului Emil Boc atunci când a anunţat că primul care a insistat ca fostele „cadre“ să-şi dea înapoi plăţile compensatorii primite la pensionare a fost ministrul de interne, el însuşi gata să dea, din geantă, vreun miliard de lei vechi (aflu că ieri a şi dat înapoi banii ăia, chiar mai nonşalant decât i-a luat). Emil Boc a încercat atunci un joc de imagine. Eu cred că, din prea mult entuziasm, a greşit eroul; nu poţi face un Făt-Frumos din Zmeul cel rău.

Îl ştiam pe Oprea de pe vremea guvernului Năstase. La fel e şi acum. Vi-l amintiţi de pe afişele electorale de astă-toamnă, zâmbind misterios în haine de general, alături de alţi doi militari celebri: Anghel Iordănescu şi Costel Pandele, primarul din Voluntari. Îl ştiţi şi de la alegerile locale, unde n-a candidat, dar a stat în umbra frumoasei competiţii electorale dintre Pârvu şi Rababoc, candidaţii celor doi mari latifundiari din Ilfov (el şi Gigi Becali), competiţie care a degenerat în scandalul voturilor cumpărate cu banu’ jos. Despre circul Ştefăneşti vorbesc (evenimente foarte grave pentru democraţia din România), s-a dat şi la televizor.

În cazul lui Gabriel Oprea, banii se numără în miliarde. Are şapte case (numai trei din ele adună peste 1.200 de metri pătraţi!) şi a împuşcat anul trecut două milioane şi jumătate de euro numai din vânzarea unui teren, în Pipera. Bravo lui! Sunt convins că a muncit pentru fiecare leu şi că munceşte şi acum, cu mult spor. Există însă ceva care nu se numără; e sau nu e. Se numeşte bun-simţ. Mai există ceva care se poate număra: simţul funcţiei publice, care trebuie să fie în folosul comunităţii, nu în cel personal. La noi, şi bună parte din aparatul guvernamental actual dă semne că se conformează, imediat ce te-ai pricopsit cu o funcţie publică te îmbraci în haine de argat de neam prost.

Socoteala aroganţilor din anul 2009 e simplă: cu cele 70 de procente din parlament, başca spatele interesat asigurat de preşedintele Traian Băsescu, îşi pot permite orice. Rămân optimist: nu-şi pot permite orice! Ba, chiar, pentru ei va fi mai greu să fie aroganţi decât îi era lui Adrian Năstase. Inclusiv pentru că noi, ziariştii, am mai fumat din ăştia.

Eu cred că ciocoii noi (fie nou-nouţi, fie veniţi din vechime) trebuie traşi de urechi la fiecare abuz, cât de mic. Ştiu că urmează o perioadă grea pentru presa din România, ştiu că ziariştii sunt huliţi şi li se pun etichete la grămadă. Dar tot ei vor lătra la mitocani şi, la o adică, le vor muşca din turul pantalonilor, şi pe nenorociţi o să-i doară, la propriu. Sunt sigur de asta.

În încheiere, o întâmplare 100% adevărată (cel puţin, aşa se jură cel care mi-a povestit-o): cică era Gabriel Oprea pe la sediul PSD şi s-a dus milităros-nervos la unul dintre ziariştii acreditaţi acolo: „Auzi, du-te şi adă-l pe creţu’ ăla al vostru până la mine!“. La care jurnalistul s-a întors către marele politician şi l-a întrebat, calm: „Şi cine să-i spun că- l caută?“.

Editorial publicat în Evz, 6 ianuarie 2009