Ce-au Antenele cu libertatea presei. Vizită la miting

Sute de persoane la marele miting în apărarea Antenelor. La televizor păreau mai mulți. Foto: Călin Hera

Îmi pare rău pentru oamenii care cred că acțiunea ANAF vs. Antene ar fi reprezentat un atentat la libertatea presei. Se înșeală. Au căzut într-o capcană, altfel dibaci construită.


Adevărul e că în toată povestea care a urmat, singurul atentat la libertatea de exprimare a fost tocmai acela generat de presiunea fantastică pusă de oamenii lui Dan Voiculescu pe parlamentari și pe instituții importante ale statului.

Miting pro-Antene în Piața Constituției. Foto: Călin Hera

Oricât de detestați sunt în prezent parlamentarii, cu siguranță că nu toți au fost uniți în gânduri și-n simțiri împotriva acțiunii ANAF și în sprijinul Antenelor. Dar cei care ar fi cârtit nu au avut curajul să ia cuvântul în Parlament la ședința de pomină de frica linșajului mediatic. OK, e vina lor și e vina noastră că nu avem politicieni verticali și curajoși, dar manipularea, răstălmăcirea situației, prezentarea trunchiată a adevărului, minciuna, șantajul și toată oferta de servicii puse la dispoziția clientului înseamnă o îndepărtare în galop de ceea ce reprezintă libertate de expresie. În aceeași capcană a căzut până și premierul Dacian Cioloș, un om pentru care există fără discuție prezumția de bună credință. O capcană din care președintelui Klaus Iohannis îi va fi aproape imposibil să iasă. Acesta este atacul la libertatea de exprimare. Nu dați vina doar pe cei prea slabi pentru a-și striga libertatea. Vina e în primul rând a celor care îi sugrumă, le pun sula-n coaste, cum plastic se exprima cel mai mare intelectual al stângii politice românești (Ion Iliescu, pentru cei care au deschis mai târziu televizorul).

Oameni la mitingul pro-Antene. Foto: Călin Hera

Celălalt pericol real pentru libertatea de expresie și libertatea presei (două noțiuni care nu se exclud dar nici nu se suprapun, libertatea presei fiind doar o parte importantă a libertății de exprimare) este demitizarea noțiunii în sine, luarea ei în derâdere, golirea de conținut. Atunci când hoțul strigă „Hoții!”, atunci când mincinosul acuză minciuna, oamenii de bună credință nu mai știu ce să creadă.

Am fost pentru câteva minute în Piața Constituției la marele miting la care Antenele și-au chemat susținătorii. Trec peste faptul că în piață erau, la 15.45, cel mult o mie de persoane. Dacă ar fi fost convocați parlamentarii de peste gard care spuseseră prezent! la spectacolul tăricean de miercuri (de inspirație iliesciană), numărul celor din piață s-ar fi majorat cu 50%. Spre seară s-au adunat mai mulți, au răspuns chemărilor disperate ale vedetelor anteniste, dar profilul celor prezenți este de obicei exclus din orice demografice ale celor care vor să vândă ceva - în afara celor care au nevoie de mase ușor de fraierit. Dar am zis că trec peste asta.

Mai greu e de trecut, raportat la golirea de conținut a cuvintelor și simbolurilor, peste faptul că de la microfoane s-au rostit cuvinte mari precum patrie, libertate, Dumnezeu, iar în mulțimea răsfirată au fost fluturate steaguri tricolore. Atmosferă de blat.

Covrigi la mitingul pro-Antene. Foto: Călin Hera

P.S. În urmă cu fix cinci ani scriam în Evenimentul zilei despre înlăturarea de la Realitatea TV, fără explicații, a cuplului Andrei Ursu - Oana Stancu. Nu comentam atunci calitatea jurnalistică a celor doi (pe Adrian Ursu îl știam din perioada în care fuseseră jurnaliști), ci procedeul netransparent prin care fuseseră înlăturați. Folosiți, apoi înlăturați. Era pe vremea lui Vântu. Mi-am luat numeroase înjurături atunci. Cred și azi că patronii de presă din România se consideră stăpâni peste angajații lor - stăpâni inclusiv ai conștiințelor acestora. E și vina jurnaliștilor, care au permis deteriorare treptată a condiției lor. Dar patronilor de presă le-a plăcut asta, s-au folosit de puterea lor și de entuziasmul jurnaliștilor. Mulți ziariști promițători au eșuat, s-au vândut și acum manipulează, fac „servicii”  s-au vândut. Azi, subiectul în care se află și cei doi de acum cinci ani, Ursu și Stancu, nu mai e despre libertatea presei. E despre ceva urât și periculos. Un buboi care nu vrea să se spargă.