Un text scris la cald

Am scris la miezul nopţii patru texte. Apoi m-am apucat de al cincilea, pe care l-am publicat în Cotidianul. Am vrut să spun ce cred eu despre înţelesul alegerilor din 16 noiembrie. Dar n-o să mă apuc acum să vă zic ce a vrut să spună autorul. Aş putea să scriu, eventual, a şasea versiune.

"Neamţul" şi mândria de a fi român

Începutul sfârşitului pentru Ponta & Co. a fost beţia de putere. Aroganţa, sfidarea, tupeul, flexiblitatea totală a principiilor. Atitudinea faţă de românii din diaspora a fost doar un studiu de caz. Şandramaua se putea descrăcăna din alte motive. A fost această gafă uriaşă, de parcă Dumnezeu înadins le-a luat minţile.

PSD se temea pe bună dreptate de cei pe care nu îi puteau mitui cu pomeni electorale, dar a subestimat forţa de simbol pe care a avut-o ostilizarea acestora. Cine a avut ideea de a limita votul din străinătate a fost ori puţin la minte, ori ameţit de flacăra violet. Explicaţiile pe care le dădea inclusiv după exitpoll-urile de la finalul turul II sociologul Mirel Palada, unul dintre strategii de comunicare ai lui Victor Ponta, arată o atitudine. Degeaba vă agitaţi, ne ştergem la fund cu voturile voastre, abia dacă pot anihila un oraş-două din sudul ţării. Greşeala lor. N-au luat în calcul faptul că românii din străinătate sunt mai legaţi de cei dinăuntru şi au dreptul de a vota. Iar într-o democraţie, atunci când îţi baţi joc de drepturile cuiva, o încurci. Nu cele câteva sute de mii de voturi contează, ci ideea. Şi, dacă vorbim de cifre, un calcul simplu arată că fiecare vot din străinătate înseamnă un om care are nostalgia ţării din care a plecat, în care poate că s-ar întoarce, şi în care, cu siguranţă, mai are familie, prieteni, care îl bagă în seamă. Fiecare român ostilizat înseamnă un vot trecut în dreptul adversarului, multiplicat cu voturile rudelor sale.

Ziua de 16 noiembrie a fost una aparte şi fiindcă s-a terminat cu happy end. Ca în basmele copilărilei, a fost dovada faptului că, în final, Binele învinge. Victor Ponta, deşi un tip inteligent şi cu imaginaţie, deşi beneficiar al unei campanii electorale profesioniste, care merită studiată la facultate, a căzut în păcatul trufiei. Trufia de a se crede mai şemecher decât ceilalţi. Împreună cu o doză uriaşă de tupeu şi cu o incredibilă uşurinţă de a minţi, având ghinionul unor linii delicate în CV şi al unei tovărăşii devastatoare, soţul Dacianei Sârbu a dat-o în bară, nereuşind să se ridice deasupra staturii de Mic Titulescu.

Începe era lui Klaus Iohannis, care are şansa de a deveni acel om de stat pe care românii îl aşteaptă, fără s-o ştie întocmai, de foarte multă vreme. Alegerea lui e probabil ultima revanşă luată în faţa comuniştilor.

Klaus Iohannis are o şansă uriaşă, şi România împreună cu el, cu condiţia să realizeze că această victorie este în primul rând victoria celor care au bucătărit această campanie electorală, a celor care l-au sprijinit în momentele cheie şi, mai ales, este victoria românilor care au luat lucrurile pe cont propriu şi au mers la vot.

Pe Facebook au circulat, de-a lungul zilei votării, zeci de mii de mesaje, de fotografii, de îndemnuri. Probabil cea mai impresionantă replică a fost una la care s-au gândit mai mulţi, foarte mulţi, independent unii de alţii, dar, cumva, împreună. Este vorba de asumarea la propriu a sloganului electoral al lui Victor Ponta. "Mândru că sunt român", şi-au spus, firesc, oamenii care au ieşit la vot în ciuda opreliştilor de toate felurile.

La Ponta şi PSD-PC-UNPR, cu Vadim şi Dan Diaconescu în coadă, aceasta a fost doar o lozincă. La oamenii care au votat cu obidă împotriva baronilor autohtoni şi totodată cu entuziasm în favoarea unui român de naţionalitate germană, „Mândru că sunt român” a căpătat o greutate aparte. S-a transformat dintr-o lozincă într-o stare. Acesta e marele câştig al zilei de 16 noiembrie 2014. Românii s-au trezit din nou într-o stare de graţie asemănătoare celei din decembrie 1989. Mândri de ei înşişi, deci puternici.