Regele nostru şi nebunia lor

Îmi povestea cineva cum era într-o duminică la biserică, în Câmpina şi, la un moment dat, a intrat Regele Mihai. Nimeni altul. Era însoţit de Regina Ana. S-au aşezat, la loc de cinste, şi a urmat cea mai frumoasă şi mai impresionantă slujbă la care doamna care îmi povestea a participat vreodată.


Biserica respectivă e destul de cunoscută în zonă, pentru preotul de acolo, care ţine nu doar slujbe minunate, ci şi seminarii, discuţii, întâlniri cu enoriaşii. A creat o comunitate. A făcut ceea ce te aştepţi că ar trebui să facă un om al Bisericii (de aceea venise să-l viziteze Regele).

Pur şi simplu parcă intrase în biserică ceva mult mai profund decât îţi poţi imagina, parcă Regele avea o aură aparte. Am simţit asta şi după slujbă, în curtea bisericii, unde Majestatea Sa s-a întreţinut cu noi, mi-a mai povestit doamna din Câmpina.

Mi-am amintit călătoria pe care am făcut-o împreună cu Familia Regală pe la începutul anilor '90, de la Bucureşti la Iaşi, unde oamenii tocmai se adunau pentru sărbătoarea Sfintei Parascheva. Eram foarte tânăr atunci, dar îmi aduc aminte perfect că am avut parte de aceeaşi senzaţie, am fost copleşit de acelaşi sentiment: că în preajma Regelui şi a Reginei parcă mai e ceva, cineva, mai presus, aflat înăuntrul şi înafara Majestăţilor Sale.

Tot acest sentiment, toată această trăire contrastează cu modul în care înţeleg politicienii să se lipească de problema monarhică acum, în campania electorală.

Dar despre această din urmă chestiune am scris comentariu publicat în Cotidianul:

Oglindă, oglinjoară, cine e mai monarhist în ţară?

Scandalurile generate de incursiunile DNA la vârful PSD au făcut să treacă neobservat un gest care, în alt context, ar fi stârnit stupoare: Victor Ponta, reprezentantul PSD în aceste alegeri, le face curte monarhiştilor! Desigur, suntem în plină campanie electorală şi candidaţii încearcă să stoarcă voturi din piatră seacă sau, mai frumos spus, să-şi maximeze şansele.

E ca într-o competiţie sportivă, cu deosebirea că sistemul politic din România s-a dezvoltat după 1989 în aşa fel încât să livreze exponenţi lipsiţi de scrupule, de principii sănătoase, plini în schimb de tupeu şi neruşinare. Contează victoria de moment şi, eventual, loviturile sub centură date celorlalţi, indiferent de care parte a baricade se află, conform principiului „Prietenii de azi, duşmanii de mâine/ duşmanii de azi, prietenii de mâine”. Nu e o generalizare, iar Victor Ponta reprezintă personificarea acestui model.

Se aprinde un beculeţ atunci când dinspre PSD se aude o vorbă aparent favorabilă monarhiei (dar ceea ce a spus Ponta e departe de favorabilitate; diferenţa faţă de generaţia Iliescu-IMGB este aceea că micul Titulescu nu îl înjură pe Rege, nu-l trimite afară din ţară, atât). Totuşi, Victor Ponta nu şi-a asumat niciun risc. Poporul pesedist, chiar dacă înjură printre dinţi când aude de monarhie, acceptă mai uşor declaraţiile lui Ponta, ideea că preferatul lor mai minte din când în când, deci e şemecher, e de-al nostru (altfel nu se explică procentul de 40% cu care e creditat premierul).

În momentul în care a lăsat să se înţeleagă că va organiza un referendum care să pună în discuţie forma de guvernământ a României, Victor Ponta a ştiut foarte bine ce face. A ştiut că nu va mai pomeni despre monarhie după alegeri, decât dacă i-ar da târcoale vreo glumă proastă pe care nu şi-a putea-o refuza şi, în sistemul lui de autoapărare, a aşezat discursul aparent favorabil monarhiei, alături de alte teme pe care nu dă doi bani, dar care, la o adică, ar prinde bine la o anumită parte a publicului. Pentru că Victor Ponta ştie că, pentru a câştiga alegerile, are nevoie să iasă din bazinul electoral al PSD şi să ciupească voturi din alte zone. Unele mai pretenţioase, mai cu principii, mai dificil de dus de nas. Cum sondaje indică într-adevăr o creştere de trei procente a favorabilităţii faţă de monarhie (de la 27,2% în 2013 la 30,2% anul acesta, potrivit unor sondaje de opinie), a rezultat calculul cinic potrivit căruia „e o pâine de mâncat aici”. Avem un trend, avem o treime din populaţie, deci o nişă interesantă pe care, atenţie, nu s-a avântat niciun contracandidat cu şanse. Cum să nu se arunce în acest subiect un tânăr ambiţios? Nu l-or lua în seamă chiar toţi, dar măcar un alegător din 30 monarhişti dacă s-ar lăsa sedus de păcăleala cu referendumul pentru monarhie şi tot e un plus.

Victor Ponta ştie la fel de bine şi că un astfel de referendum e aproape imposibil de organizat, dar astea sunt detalii. În plus, n-a fost el primul. Candidatul PSD doar a reacţionat, a preluat (nu poate fi vorba de plagiat aici). Mai înaintea lui, un alt politician cinic a cutezat să vorbească despre referendum în curtea monarhiştilor (ştiind la fel de bine câte de complicate sunt detaliile tehnice ale demersului).

Este vorba de Traian Băsescu. După ce a avut numeroase acţiuni vădit împotriva Regelui Mihai, pe care l-a acuzat de trădare pentru actul din 23 august, după ce s-a împrietenit la modul aproape manelist cu Paul de România (îi găsiţi numele în dosarul retrocedărilor), preşedintele României le-a vorbit ţărăniştilor lui Pavelescu, la congres, despre posibilitatea unui referendum monarhie vs. republică. Scuzabil şi el, tot atât cât de scuzabil e Ponta: o însoţea pe Elena Udrea într-o campanie electorală în care nu se adună şi pace voturi mai multe decât cele obţinute la europarlamentare de PMP.

De ideea referendumului s-au agăţat şi candidatul-iepure Călin Popescu-Tăriceanu, care a folosit cam aceleaşi cuvinte din discursul lui Victor Ponta, respectiv candidatul Elena Udrea, care a venit în siajul lui Traian Băsescu. În fine, e de menţionat şi poziţia lui Klaus Iohannis, care a evitat să spună dacă ar organiza un referendum privind monrahia, dar şi-a afirmat opţiunea republicană, nuanţând, în acelaşi timp, declaraţiile referitoare la aprecierea lui Traian Băsescu privind momentul 23 august; acum le consideră „fundamental eronate”. (Tema monarhică îl situează pe Iohannis pe o poziţie diametral opusă faţă de precedentul candidat liberal la Preşedinţie; Crin Antonescu s-a exprimat deseori, categoric, în favoarea monarhiei. Totuşi, Iohannis nu pare să încerce să-i ademenească pe monarhişti cu promisiuni deşarte).

De ce vorbesc despre monarhie politicieni care se declară republicani convinşi, de ce defilează cu acest stindard? Din disperare. Îşi dau seama că există, într-adevăr, o pătură importantă a societăţii care a rămas fidelă ideii monarhice, ba, chiar, şi-a sporit rândurile. N-ar strica să-i atragă de partea lor, dar nu ştiu cum. Îşi dau seama că există monarhişti de toate vârstele, că acest „curent” e viu, dar nu pricep de ce. Şi oricât de mult ar lucra cu sondajele în mână, n-au cum să priceapă.