Andrei Plesu vs. Dinu Patriciu

Andrei Plesu „i-o trage” lui Dinu Patriciu, care „i-a tras-o” lui Gabriel Liiceanu, căruia „i-o trăseseră” Herta Muller si Adam Michnik.


Dincolo de formularea voit vulgară de mai sus, toată această polemică necesară mi se pare foarte importantă fiindcă:

1) Desi presedintele Traian Băsescu a condamnat formal comunismul, în România nu au avut loc dezbateri serioase despre comunism. În orice caz, la acest nivel, al intelectualitătii, al culturii în comunism nu. Din acest punct de vedere, provocarea Hertei Muller consider că a fost ceva necesar.
Înteleg, omeneste, socul lui Gabriel Liiceanu. Putini sunt cei care ar putea să-si permită să-l contrazică, să-l admonesteze, în special pe acest subiect. Dar zgândărirea lui, dincolo de amărăciunea sufletească provocată, cred că e un lucru util acestei dezbateri. Îndrăznesc să cred că Liiceanu gândeste/scrie acum, după acest soc, o lucrare importantă.

2) Elita intelectualitătii române era, până la momentul Herta-Ateneu, demarcată clar în două tabere: pe de o parte asa-zisii „intelectuali ai lui Iliescu”, pe de alta asa-zisii „intelectuali ai lui Băsescu” (înteleg aici a. intelectualii care au făcut pactul cu regimul comunist, au profitat din plin de asta si, eventual, nici măcar nu s-au dezis de acest „trecut”, respectiv b. cei care au făcut măcar o rezistentă prin cultură, dacă nu dizidentă fătisă). Între cele două tabere nu prea era loc de crescut iarba; ceilalti intelectuali erau, cumva, nevoiti să opteze ca să conteze. Stiu, există riscul imposturii, dar cred că zgâltâirea e sansa aparitiei unei nise: „intelectualii în sine” (dacă-mi permiteti termenul). Cred că sistemul cu trei tabere e mai bun decât cel cu două.  

3) Este important pentru media din România ca patronul unui trust (Patriciu) să poată fi criticat în propriul lui ziar, si încă atât de dur.

Si mai sunt.

UPDATE.
Consemnez replica lui Dinu Patriciu, care îi compară pe Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu cu Mozart si Salieri.