Hai să inventăm o criză

Povestea iscată de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni este un exemplu de crispare. Autorităţile române nu au nicio scuză*.

Incidentul mi-a amintit de frecuşurile pe care regimul Iliescu le-a avut cu Regele Mihai, atunci când nu l-au lăsat să intre oficial în ţara, deşi ajunsese la Aeroportul Otopeni şi atunci când s-au prins prea târziu că a intrat şi l-au urmărit pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ca să-l întoarcă din drum. Ce penibil, nu-i aşa?

Ceea ce s-a întâmplat acum demonstrează că, în România, la butoane se află aceeaşi oameni care conduceau atunci, indiferent cum i-ar chema.

_____________________________________
* Explicaţiile docte cum că e vorba de o strategie electorală nu reprezintă o scuză acceptabilă. Sunt de acord că Traian Băsescu joacă acum cartea naţionalistă şi se bate pe acest teren cu Mircea Geoană (care, însă, preconizez, va fi mai temperat.) A apela la vechea marotă (pericolul maghiar) mi se pare jalnic.

Cel puţin în ochii mei, a fost, mereu, ultima zvâcnire a unui politician. Şi, da, e ceva periculos. Dacă zgâlţâi cu încăpăţânare o masă, există riscul ca, la un moment dat, să se verse paharul cu whisky şi să te uzi.
Spre deosebire de whisky, însă, chestiile astea pătează.