Am pãţit o ruşine: m-a lăudat Vadim...

Am păţit o ruşine. Cum n-am mai scris de multă vreme despre Corneliu Vadim Tudor (consider că personajul este consumat şi ar fi fost o pierdere de vreme), respectivul şi-a permis să spună despre mine că sunt „constant bun”. (A făcut-o la rubrica „Săptămâna pe scurt” din „România mare”, sub pseudonimul Alcibiade, adică acolo unde mă înjură de mamă, mă face ţigan şi se leagă de chelia mea.)

Mărturisesc că m-a indispus toată povestea asta, pe care mi-a semnalat-o un amic. Chiar îmi pusesem deoparte o fază cu Vadim, care s-a luat de proprii simpatizanţi, ăia care mai sunt şi care îi asigură auditoriul la conferinţele de presă. Le-a zis, vineri:

"Îi rog pe cei care au viroze şi tuşesc să nu mai vină la conferinţele de presă. Nu vă daţi seama cât deranjează un om, care a avut o noapte albă, să se concentreze, … dacă din minut în minut, chiar cu o frecvenţă mai mare, tuşiţi aşa. Rog mult, mergeţi în biroul meu, tuşiţi afară, e doctorul Cârciumaru care vă poate trata. Ştiu că e la cumpăna dintre iarnă şi vară, dar am şi eu o limită, mi se distrage atenţia".

M-a amuzat frica Marelui Laş până (care pozează, în costum alb, în mare apărător al obidiţilor – puah, ce scârbă-mi e!) şi în faţa unor bătrânei care tuşesc. Dar nu m-a amuzat într-atât încât să-mi treacă ruşinea că, după atâta amar de vreme de insulte, m-a lăudat.