Amalia Enache și Emilian Oprea la Festivalul Filmului European 2015, în curtea Castelului Corvinilor |
Filmele se schimbau o dată pe săptămână, așa că, dacă aș fi avut norocul să fie în același timp șapte filme decente, le-aș fi putut vedea pe toate. Sălile de cinema erau așa și așa. Iarna era frig. Am cumpărat bilete la suprapreț când am cerut morțiș să văd un film, am fost și la filme la care am plătit două bilete, ca să se facă numărul minim de spectatori necesar proiectării filmului. M-am ținut de mână cu fete și le-am sărutat, am fost în gașcă. Îmi plăcea să stau până se termine genericul. Nu mâncam semințe. Nici floricele, nu era cazul. (P.S. Așa i se zicea pop-cornului, floricele.)
Cumva, am copilărit, printre altele, între cele șapte săli de cinema. Cred că am văzut aproape toate filmele vremii (difuzate în România), anii '80. Eram destul de bun atunci când jucam fazan pe filme.
Apoi am plecat la București, m-am bucurat de cele douăzeci și ceva de cinematografe, de Cinemateca de pe Eforie, de proiecțiile din grădinile de vară, de vizionările la video recorder, de teatru. Am perceput lăsarea în paragină a cinematografelor de pe bulevard cu un sentiment de tristețe bine ascunsă. Aveam treabă.
Apoi au apărut multiplexurile și, deși știam că e doar o amăgire, m-am amăgit că am unde merge la film.
Abia atunci când m-am confruntat cu realitatea de pe teren, când am organizat prima oară Festivalul Filmului European la Hunedoara, am resimțit pe propria-mi piele, faptul că orașul meu natal nu mai are nicio sală de cinema. Niciuna.
Am avut noroc atunci cu sala Casei de Cultură, o bijuterie, și cu inimosul Costin și echipa lui de la Castelul Corvinilor (și cu o vreme fără precipitații). Toate astea au contribuit la proiecțiile unor filme minunate, într-o atmosferă de zile mari, magică de-a dreptul. Așa am făcut un festival de film într-un oraș fără săli de cinema.
Am recidivat un an mai târziu, dar sala Casei de Cultură nu a mai putut fi folosit, pe motiv de strictețe post #Colectiv. Am ajuns în ateneul Facultății de Inginerie și, din nou, în curtea Castelului. Firește, acestea au fost doar niște rezolvări de moment, bazate pe entuziasm și bunăvoință.
Căci Hunedoara a rămas tot orașul fără săli de cinema.
Ridic mănușa. Știu că există intenții, oameni inimoși, chiar și ceva bani. Există în orice caz nevoie. Și public incredibil de avizat.
Știu că situația de la Hunedoara nu e deloc singulară. Așa că strig. După puterile mele, din colțul ăsta de blog. Un blog care se numește, bineînțeles că nu întâmplător, Naiv prin România.
Mâine, prietenii Miercurii fără cuvinte vor aduce (sper) fotografii ale cinematografelor din orașele lor. Mi-e teamă că vor fi imagini dezolante, în cea mai mare parte. Sau nu. Dar în orice caz, strig.
... și îmi amintesc melodia lui Alexandru Andrieș:
P.S. Așa cum am zis săptămâna trecută, aceasta este Provocarea de marți pentru ziua de miercuri: CINEMATOGRAFUL.
Tristă realitate. Iar cinematografele sunt doar o fațetă a acestei realități românești din care au dispărut „fără urmă” o mulțime de lăcașuri de cultură. Căci... „cui mai trebuie cultura”? - par să ne spună cei care au tot „gospodărit” țara în ultimii 26 de ani...
RăspundețiȘtergereSper sa strigam la Miercurea fara Cuvinte ca ne trebuie!
ȘtergereDin pacate nu mai avem parte de nici un cinematograf in Hunedoara, si nici macar mici intentii de o investitie viitoare intr-o sala de cinematograf/teatru. Am ramas cu cateva sali (Flacara, Sider, Casa de cultura) si toate acestea zac nefolosite, si nici macar semne de o revigorare din punctul asta de vedere. Pentru Hunedoara, filmul la cinematograf si teatrul a devenit un vis pierdut.
RăspundețiȘtergereÎmi place să cred că oricând putem relansa, renaște.
Ștergere