Sunt nebun, dar am nevoie de mine

Am o dilemă. Adică, am avut-o. Era despre a pomeni sau a nu pomeni aici despre PA-uri si mirări. Am decis să pomenesc, pentru că am descoperit între „persoanele interesate” de acest blog persoane care ar putea fi interesate si de celălalt. Stiu, sunt nebun. Dar am nevoie de mine.

Despre jurnalismul online

De-o vreme, nu prea îndelungată, mi-am pus problema jurnalismului online. În urmă cu vreo trei-patru ani, când Brăduţ mi-a spus pentru prima oară ce e ăla un blog, m-am uitat la el aşa, cam dintr-o parte.

Acum încep să observ, chiar şi privind dinspre micul şi încă neînsemnatul meu blog, ce „prinde” şi ce nu. E o lume, asta e clar, una cu reguli proprii, de care trebuie să învăţăm să ţinem cont. Astăzi am descoperit pe hotnews un articol al lui Alex Mihăileanu în care se demosntreaza că jurnalismul online nu înseamnă doar viteză.

Întreaga demosntratie e deopotrivă încântătoare şi convingătoare; vă îndemn s-o citiţi. În ceea ce mă priveşte, o consider de manual şi o voi trata ca atare.

Celula Mitrea

Miron Mitrea a confirmat pentru hotnews ceea ce ştiam pe propria-mi piele: că partidele au oameni plătiţi ca să comenteze articole, editoriale, pe site-urile ziarelor, sau să trimită sms-uri cu scopul de a influenţa/manipula o anumită parte a opiniei publice. Mitrea susţine chiar că el a inventat chestia asta, la PSD („Eu am înfiinţat celula din Kiseleff 10”, spune el, mândru), dar recunoaşte că primii care au venit cu această găselniţă sunt cei de la PDL.

Mitrea zice că PSD foloseşte 2-3 astfel de „specialisti”, PNL 6-7, iar PDL 10-15.
Cum vi se pare acest job?

Elena Udrea şi cocostârcii

Specialiştii în business inventează mereu cuvinte şi expresii care, la început, te lasă mască. Ultimul de care am auzit este termenul de monetizare. În DEX, înseamnă transformarea unui metal în monedă. În discuţiile mai sus amintiţilor specialişti, monetizare înseamnă a transforma în monedă, adică în bani, o idee, o oportunitate. Cei care monetizează astfel sunt enervanţi, fiindcă n-au mamă, n-au tată, dar, uneori, fac posibil traiul celor mai naivi dintre noi.

De câţiva ani, pe nesimţite parcă, parola pentru monetizare este Elena Udrea, doamna cu puii de aur de la Ministerul Turismului. Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică. Atunci, în spatele fiecărei femei puternice, frumoase şi de succes, stau o droaie de bărbaţi slabi, de cocostârci ameţiţi, fără nicio anvergură. Sunt cei care vor să-şi monetizeze cum se cuvine şansa de a-i fi prin preajmă Elenei Udrea.

Ultimul cocostârc din stolul admiratorilor este ministrul apărării, Mihai Stănişoară. Civilul din fruntea armatei şi-a rupt o zi din viaţa de ministru, ziua de vineri, ca să-i fie ghid primei doamne a politicii româneşti. Şi nu oriunde, ci pe Clisura Dunării. Şi nu oricum, ci la bordul unui vapor al Şcolii de Marină din Orşova. Excursia a fost una reuşită, se consemnează.

Reuşita se traduce în cinci mari izbânzi. Unu: Elena Udrea a fost impresionată de minunătille locului, pe care le văzuse anterior în albume sau la televizor. Doi: Elena Udrea a promis că va aduce operatori de turism din Austria în zona Cazanelor (Mari şi Mici), pe care, probabil, îi va invita şi la pontonul de la Cetatea lui Mircea Dinescu. Trei: Elena Udrea s-a bronzat un pic, puţin soare face minuni dacă e servit lângă valurile Dunării. Patru: Elena Udrea s-a fotografiat, pe puntea vasului, cu toţi cei care au rugat-o acest lucru. Cinci: Mihai Stănişoară s-a fotografiat şi el cu Elena Udrea şi, astfel, va trece mai uşor peste urmările neplacutelor evenimente cod „Ciorogarla”, respectiv „Floricel Achim”. Evenimente despre care, deocamdată, nu a reuşit să spună decât că „se mai întâmplă” (nici în interviul realizat de Oana Dobre şi publicat ieri în Evz n-a zis altceva). N-a ştiut să răspundă nici când a fost întrebat, ieri, de Mediafax, despre reducerea a 380 de posturi de militari şi personal civil din Mapn. "Nu ştiu, nu cunosc, ştirea nu este reala”, a spus el, deşi ministerul în fruntea căruia stă comunicase, anterior, informaţia (de altfel, există şi o decizie CSAT în acest sens).

Chiar îmi pare rău de ministrul Stănişoară şi de mândră armie română. Dar a te da cu barca pe gârlă, acum, în felul ăsta, mi se pare cel puţin indecent. Aceasta este adevărata măsură a crizei: dezertarea, laşitatea. Atunci e totul fără speranţă, când curajul şi competenţa lasă loc linguşelii, atunci când bărbaţii de stat se încolonează, cuminţi, după fustele unor femei (de stat şi ele, cum altfel?). Ca să ce? Pentru o penibilă supravieţuire politică, pentru un trai la vârf cu frica în sân, frica de azi de a nu cădea în dizgraţie mâine?

În privinţa Elenei Udrea, lucrurile stau bine. Ambiţioasă cum e, nu poate trece neobservată şi va inventa mereu câte ceva. Vreţi tichete de vacanţă? Nu? Dar dacă veţi găsi pe ele fotografia doamnei ministru, de exemplu la Clisură Dunării? Idei să fie, că femei de acţiune gata de monetizare avem. Cel puţin una.

Una din fotografiile făcute de cei doi ministri la bordul vasului

NOTĂ. Am publicat acest comentariu si în Evz.

Dai în Puiu pică doi. Sau ăla mare?

Scenaritic cum sunt, m-am tot întrebat de ce a explodat tocmai acum scandalul care-l are în centru (deocamdată), pe marele mahăr Puiu Popoviciu. Atunci când am văzut că Traian Ungureanu îl taxează pe Adrian Năstase pentru interpretarea lui (aiuristica, de acord!), m-am simţit iscat să scriu şi eu ce cred despre asta.

Pe de o parte, mă bucur că un personaj atât de controversat, care a ştiut să stea atât de mult în discreţie conspirata, e plimbat acum pe la cremenal (deşi, o ştim, se va întoarce la ale lui mai curat şi mai uscat.) Pe de altă parte, mă enervez când mă gândesc că nenii ăia bine informaţi aveau dosarul Popovici pregătit de mai multă vreme şi aşteptau momentul oportun ca să-l livreze opiniei publice cu sete de sânge.

Aşadar, de ce acum?

Adrian Năstase zice că e o petardă care să acopere „mediatic” acordul cu FMI.

Altă variantă: meciul etern dintre servicii (acum SRI a pus în încurcătură Doi s-un sfertul, care trebe să se reorganizeze din temelii).

Scop politic: au fost agăţaţi Crin Antonescu (pentru ministeriatul la Tineret & Sport) şi, surpriză de proporţii, Traian Băsescu (pentru din ce în ce mai multe şi mai interesante...).
Faza cu Băsescu mă contrariază, eram obişnuit ca toate scandalurile astea dinspre servicii să-i folosească lui. Brrr!, e, oare, un semn, că serviciile au hotărât să voteze schimbarea?

Voi ce părere aveţi?

Unirea lui Vakulovski cu Maximilian Nicu

Dragii mei, de ziua Unirii cu Basarabia vreau să vă atrag atenţia asupra unui caz despre care poate aţi auzit dar peste care, cel mai probabil, aţi trecut cu nonşalanţă deoarece, nu-i aşa?, criza economică e profundă, extinsă, actuală şi arde la buzunar, la principii şi la scara de valori. La cazul „Alexandru Vakulovski” mă refer.

Ştiu, pentru cei mai mulţi e un nume care pare cam rusesc, aşa. E numele unui scriitor care s-a născut în Basarabia şi face parte dintr-o generaţie-paradox care poate spune despre sine, cu aceeaşi îndreptăţire, că are noroc şi, deopotrivă, că n-are.

Norocul e evident: ieşirea ţării, cel puţin formală, de sub dominaţia sovietică, şi deschiderea, de voie, de nevoie, către lume. Lipsa norocului e legată tot de asta. Pentru că acei oameni au văzut ce înseamnă libertatea (chiar dacă orizontul ei a însemnat, uneori, doar România regăsită), dar n-au fost lăsaţi să guste din ea, decât cu ţârâita. E teribil.

Am cunoscut zeci de basarabeni, în ultimii 19 ani, de la Podul de flori încoace, care chiar simt româneşte, ce-o mai fi însemnând şi asta?, care se bucurau când te vedeau, mai ales în prima parte a anilor '90, de parcă chiar le-ai fi fost de-acelaşi sânge. (Şi am cunoscut prea mulţi români de dincoace de Prut care se strâmbau când aveau de a face cu aceste efuziuni şi credeau că li se cere ceva, deşi nu era vorba decât de o îmbrăţişare, fie şi numai simbolică, aşteptată cincizeci de ani.)

Mulţi studenţi din acea vreme au rămas în România, şi-au făcut un rost aici. Alexandru Vakulovski e unul dintre ei. N-a avut şansa să fie cântăreţ, să apară pe scenă, deşi spectacolele scrise de el s-au jucat pe scene din România (dar şi din Germania sau Anglia). Timp de vreo treisprezece ani, omul şi-a văzut de scrisul lui, de cărţile lui scrise în limba lui, limba română, după ce a făcut facultatea de Litere, la Cluj.

În urmă cu patru ani, cineva i-a spus să şi oficializeze ceea ce era evident: că e român. De atunci, dosarul lui Vakulovski încă aşteaptă, alături de alte zeci de mii, o rezoluţie favorabilă. Dar totul e politică, iar politica e o curvă. Aşa că, expirându-i lui viza de şedere temporară, românul Vakulovski a fost trimis frumuşel dincolo de Prut şi s-a ales şi cu o interdicţie de a mai călca doi ani jumate prin România. Pentru că avem un stat puternic. Puternic cu cei slabi şi cinstiţi, nespagari adică.

S-a făcut o paralelă între cazurile Vakulovski şi Maximilian Nicu. E limpede că este nevoie de amândoi (hai România!). Dacă însă ar sta cineva să aleagă între unul şi altul (ceea ce ar fi o idioţenie), aş paria pe fibra intelectuală, nu pe cea musculară. Şi nu fiindcă e ziua unirii.

NOTĂ. Am publicat acest comentariu si în Evz.

O schimbare la faţă

No, că s-a rezolvat. Poate că, purtat de probleme mai apropiate mie, geografic vorbind, m-am prins mai târziu, dar site-ul PNL si-a schimbat înătisarea.

Nostalgicilor după perioada Tăriceanu le propun să privească aici.

NOTĂ.

O tăcere

Azi cred că n-o să scriu aici. Câteodată, scrisul nu ajută la nimic.
As putea să disimulez. Sau să vă trimit dincolo, unde tac mai interesant. Da, chiar, acesta e răspunsul pe care li-l dau celor care mă întreabă, azi, mai multe.

700 de lei amendã pentru cã a turnat la Securitate

Un tip din judeţul Gorj şi-a văzut dosarul din arhivele Securităţii şi a aflat, astfel, de unde i s-au tras unele ponoase: de la turnătoriile unuia coleg de serviciu pe care îl credea amic. Nu i-a picat bine şi a făcut public cazul. Au trecut câţiva ani până când şi-a dat seama că a făcut-o degeaba. Turnătorul Securităţii era la fel de senin, iar lumea îl arăta tot pe el cu degetul. Vechea poveste cu victima victimă perpetuu.

Omul a mers mai departe. Şi, fără să vrea, a făcut demonstraţia faptului că regimul post-comunist din România, oricum s-a numit el în diferite etape, are la butoane oameni captivi ai securiştilor - l-a dat în judecată pe turnător. N-a putut-o face decât pentru mărturie minicinoasă pentru că vina de a fi fost turnător al Securităţii nu e o vină decât morală, asta dacă am bănui că vinovatul ar putea avea vreo brumă de mustrări de conştiinţă.

Una peste alta, magistraţii din Târgu Jiu au dat o sentinţă care ar trebui să stea ca anexă în cărţile de istorie: nu e vorba de mărturie mincinoasă, pentru că turnătorul a informat Securitatea, nu a fost citat în vreun proces; apoi, a colaborat cu anchetatorii (aşa cum, pe vremuri, o făcea cu securiştii), deci a dovedit bună credinţă. În fine, i-au dat o amendă de 700 de lei, aşa, de chichi.

Toată povestea e în Evz, iar morala e, fireşte, banală: post-securist la securist nu-i scoate ochii.

Poze cu Ciutacu

O veste pentru cei care, cu naivitate, îşi imaginează că PNL este un partid suprapopulat cu brătieni mai mari sau mai mici: nu e aşa! Ceea ce nu s-a văzut la Congresul TV: o mulţime de burtoşi care ar fi putut să poarte ecusoane cu PDL, PSD sau PDAR (la fel de dezinvolt) stăteau la coadă să se fotografieze cu tot soiul de VIP-uri. De exemplu, cu Dinu Patriciu. OK, hai să zicem că un Forbes autohton nu-i de colo.

Ce părere aveţi însă despre înălţimea, subţirimea, bogăţia de caracter şi de principii liberale, morale, bărbăteşti ale unuia pe care-l auzi spunând, sfios: „Domnule Ciutacu, faceţi o poză şi cu mine, vă rog frumos!”.

Pe ăia care îşi vor fi „tras” amintiri cu Oana Dobre mai că i-aş înţelege, numai omeneşte vorbind. Dar cu Ciutacu!?

Crin nu e tipul preşedinte-jucător

Priviţi-l pe Crin Antonescu. Încercaţi să vi-l imaginaţi preşedinte al României. E un exerciţiu amuzant, nu-i aşa? Acum faceţi un efort de memorie. Imaginaţi-vă perioada dinainte de momentul „dragă Stolo”. Vi-l imaginaţi premier pe Traian Băsescu, dar preşedinte, o, totuşi, nu! Azi, pare de la sine înţeles că Traian Băsescu se pregăteşte pentru încă cinci ani de putere în România. În total, zece.

Acest tip de exerciţii demonstrează că totul e posibil, eventual cu puţin ajutor din afară (ar zice conspiraţioniştii). Şi totuşi, Crin Antonescu are şansele lui. N-aş fi crezut în ele dacă congresul PNL n-ar fi fost transformat de principalele televiziuni de ştiri în eveniment de prima mână şi, mai ales, dacă alegerea noului lider al PNL n-ar fi fost urmată de atacuri puternice dinspre persoane extrem de apropiate preşedintelui Traian Băsescu (care pe bloguri, care prin ziare). Am aflat, astfel, că „Chucky”, exhibiţionistul care confundă monarhia cu republica şi care a născut peste noapte crinolatrii şi crinomanii, are şanse să ajungă mai degrabă regele Spaniei decât preşedintele României. Trebuie să recunoaşteţi: a fost un festival editorialistic-literar!

Dar în această mirifică parte de lume, se spune că nu exişti dacă nu eşti înjurat (chiar şi aşa, cu graţie.) Ei bine, Crin Antonescu s-a trezit dintr-odată că există. Ecuaţia e simplă: până în noaptea de vineri spre sâmbătă, vorbeam despre un tango pentru prezidenţiale. O plicitiseală adică, la capătul căreia Traian Băsescu îi va fi dat bătăiţă, din nou, lui Mircea Geaonă. Acum, dincolo de dansul tandru al celor doi, mai ţopăie cineva. Cu figura lui de rocker la cască, Crin Antonescu e luat în serios tocmai pentru că nu are trecut (i se vor găsi pete negre, dar puţine, care vor părea mai degrabă pete de culoare), nu are mari fapte de arme (deci riscul de a fi greşit e minim) şi are un discurs care descumpăneşte. Vorbele noului lider al PNL sună la fel de gol ca ale lui Băsescu sau ale lui Geoană, dar au ceva în plus: oamenii le aud pentru prima oară de la el. La Geoană şi la Băsescu pot exista aduceri aminte, reacţii de genul „ne-a mai aburit o dată/de două ori/de nouă ori”.

Cred că există o posibilitate bună ca produsul Crin Antonescu să devină vandabil. E, în orice caz, o provocare pentru orice expert în marketing politic. Ironic, mă gândesc că Mircea Geoană îl are ca sfătuitor pe Cozmin Guşă, în vreme ce Crin Antonescu ar putea avea şansa unei colaborări cu Adriana Săftoiu. Amândoi, oameni ai lui Băsescu. Devine interesant, nu? Crin Antonescu - preşedinte nu ar fi un miracol. Nu ar fi o soluţie suprem-câştigătoare pentru România, ci, poate, doar una ceva mai bună.

Pentru că nu are profilul de preşedinte-jucător. România are nevoie de un echilibru real între puterile statului. Pentru că nu are ambiţii de „number one”, Crin Antonescu poate fi parte a unui astfel de echilibru. Eu cred că ăsta e principalul lui atu. Cu condiţia să iasă la bătaie, aşa, cu aerul lui aparent inocent. Faima de campion al absenţelor în parlament nu e doar un cal de bătaie pe care îl vor folosi adversarii; spune ceva despre „obiceiurile de consum” ale campionului. Cu asta, cred, are de luptat înainte de orice.

NOTÃ. Am publicat acest comentariu şi în Evz. Fragmentul „Chucky, exhibiţionistul care confundă monarhia cu republica şi care a născut peste noapte crinolatrii şi crinomanii, are şanse să ajungă mai degrabă regele Spaniei decât preşedintele României" reprezintă o compilaţie; am extras fragmente din comentariile de blog ale unor scriitori celebri.

Crin n-a câștigat încă pe site

Efectele alegerii lui Crin Antonescu pe site-ul PNL nu se văd încă. Călin Popescu-Tăriceanu e, încă, figura proeminentă.

Spun asta numai ca să-i dau replica lui Ovidiu Eftimie care făcea un print screen după anuntul despre noul lider liberal.

P.S. Pe blogul PNL, însă, se postează la zi.

Site PNL, azi

Site PNL imediat după alegeri

Crin e obligat să pună, în fine, osu'

Eu n-am fost un fan al lui Crin Antonescu, cel din ultima perioadă. A stat mereu la pândă, a pregătit detronarea lui Tăriceanu de cel puţin doi-trei ani încoace. Nu s-a implicat, şi neimplicarea asta a lui mi s-a părut nebărbătească. Singura dată când l-am văzut că "se bagă" a fost la locale, când, enervant!, s-a înrolat în armata susţinătorilor lui Sorin Oprescu. Cred că pentru nucleul liberal dur, lucrul ăsta a fost inacceptabil.

Şi totuşi, Crin Antonescu urcă la vârful PNL.

Căderea lui Tăriceanu era previzibilă pentru cei care au privit la rece situaţia din PNL. Că a fost bine, că a fost rău, PNL a ratat guvernarea alături de PDL pe mâna lui Tăriceanu. Asta a consfinţit pierderea alegerilor (deşi PNL a obţinut un scor mai bun decât oricând) şi, vrând-nevrând, eşecul a fost trecut în dreptul lui Tăriceanu. Cinstit vorbind, Tăriceanu avea nevoie de o pauză; acum nu mai putea oferi nimic.

Varianta Crin e riscantă. Pânã azi, publicul a cunoscut doar latura boemã a lui. De aceea e riscant, pentru cã nu poţi anticipa dacă are resurse să iasă din această boemie. De acord, dacă nu rişti, sunt şanse proaste să câştigi. (Şi, vorba lui Bogdan Pitaru, noroc că nu-i singur - Dinu Patriciu lucrează şi el.)

Crin Antonescu n-a demonstrat, încă, nimc. Acum e obligat să pună osu' la bătaie. Eu o să stau cu ochii pe el şi mi-ar plăcea să mă convingă să-l votez, la sfârşitul anului. (Cea mai proastă variantă pentru el ar fi să-şi aducă aminte că spunea, nu de mult, că Sorin Oprescu e o variantă pe care PNL ar putea s-o susţină pentu prezidenţiale.)

Curiozitate - toţi preşedinţii de până acum ai României au avut numele terminat în escu. Din punctul ăsta de veder, Tăriceanu nu avea nicio şansă. Crin are.



NOTĂ. Apreciez ţinuta în care au ştiut liberalii să se lupte între ei. Eu cred că a fost o bună reclamă pentru PNL. Îi dau dreptate şi lui Ovidiu atunci când acuză coborârea limbajului, pe alocuri, atunci când s-a vorbit despre Băsescu. Coborâre e, însă, un termen raportat la nivelul ridicat al discuţiilor. Iar folosirea parolei "Băsescu" e firească: până la urmă, miza e Preşedinţia sau măcar a fi în luptă, pe bune, acolo.

Proiectul EBA, acum mai rafinat

Am văzut în liniste interviul lui Lucian Mândrută cu Elena Băsescu, primul după lansarea „Proiectului EBA”.

Prima observatie: interviul a fost editat. Dacă n-ar fi „săriturile”, as spune că Elena Băsescu e mai inteligentă decât cred unii (ca să-l citesc pe tatăl ei).

A doua observatie: Elena Băsescu are câteva răspunsuri surprinzător de OK.
De exemplu, e întrebată de ce vrea să ne conducă?
„Nu vreau să vă conduc, vreau să vă reprezint”, răspunde ea.


Iulian Comănescu, pe blogul căruia am văzut filmuletul interviului, atrage atentia asupra locului în care a fost înregistrat interviul. Mă rog, Iulian pune o întrebare nevinovată, un cititor al lui dă răspunsul: în biroul directorului general al Antenei, Sorin Oancea.

NOTĂ. Un alt cititor al lui Iulian îl besteleste pe Lucian Mândrută pentru acest interviu, sugerează, adică, că stiristul ar fi fost plătit de EBA. Chestia asta oricum îl obsedează pe Lucian; aceasta e chiar întrebarea finală: Cu cât m-ai plătit pentru acest interviu?.
La care EBA răspunde:
„Ne-am făcut un serviciu reciproc.”
Eu cred că asa e si că, la faza asta, Lucian a fost jurnalist punct.

Fritzl blitz (austrieci extratereştri)

De ce au avut ei un Imperiu şi noi am stat doar la marginea lui? Nu ştiu. Adică, discuţia e mai complicată decât ora la care scriu. Dar, cu siguranţă, un răspuns se află în felul în care se raportează austriecii la Justiţie (inclusiv magistraţii) versus felul în care ne raportăm noi la Justiţie.

Ieri stăteam trăzniţi şi ne minunam, exclamând un sănătos "aşa ceva nu există!". Cum naiba au încheiat ăştia cazul Fritzl la un an de la începerea anchetei şi după numai trei zile de proces? Superficiali, nu?

Amicul meu Ovidiu Eftimie calcula că, în România, Fritzl ar fi primit ceva cu suspendare sau ceva pe acolo. Poate că da. Dar în România încă nici nu ar fi început procesul (oricum, toate încep cu amânări). Şi credeţi că magistraţii români ar fi ratat o aşa mediatizată ocazie, ar fi expediat-o în mai puţin de 2-3 ani?

Concurs de pupat şeful în fund

Excelent spectacolul care a urmat anunţului făcut ieri de Elena Băsescu (demisia temporară din PDL)!

Adriean Videanu (prim-vicepreşedinte PDL): "Aş fi vrut să am două voturi, unul să i-l dau Elenei Băsescu şi unul pentru partidul meu. Gestul ei este o tentativă serioasă, pe care o apreciez foarte mult.”

Gheorghe Flutur (coordonator campanie electorală a PDL): "E un act de curaj, dar din punctul meu de vedere era loc şi în PDL să candideze"

Raluca Turcan (deputat PDL; soţia purtătorului de cuvânt al preşedintelui Băsescu): "Pentru curajul gestului ei, eu voi da o semnătura pentru candidatura ei la euroalegeri. Sper ca (acest lucru) să nu fie interpretate drept servilism faţă de Traian Basescu”.

Cezar Preda (vicepreşedinte PDL): "Îi urez ei să aibă tăria să treacă peste aceste răutăţi care încearcă să o îndepărteze de viaţa politică, pentru că eu cred în viitorul ei politic. Dacă ar depinde de votul meu, l-ar avea”.

Monica Iacob-Ridzi (ministrul Tineretului & Sportului): "Gestul Elenei Băsescu este dovada capacităţii de a înţelege şi de a acţionă politic"

UPDATE. Concursul continuă si azi!
Ioan Olteanu (vicepresedinte PDL): "Apreciez curajul şi inteligenţa mişcării făcute de Elena Băsescu. Iată că o tânără are curajul, pentru a nu pune în dificultate nici numele tatălului său, nici partidul din care face parte, să îşi asume responsabilitatea preluării în mâinile proprii a viitorului ei şi acela de a veni la o confruntare cu electoratul ca un candidat independent. În România puţini sunt oamenii care ar avea un asemenea curaj”

NOTĂ. Cristi Şuţu a observat că buzele Elenei Băsescu s-au mai subţiat. Deci, se poate.

IQ Rambo

Azi e ziua filmuletelor haioase, se pare. Am râs, chiar am râs, sănătos, când l-am văzut pe acest IQ Rambo.



Am primit filmuletul de la colegul meu, Felix, lăudat fie-i serverul.

Oile curg

Nu fac niciun comentariu despre Gigi Becali si ocupatia la care, se zice, se pricepe. Doar va invit sa priviti acest filmulet.



Am primit acest filmulet de la amicul meu Tudor Pop. Danke schon, herr Pop!

Crin îl necăjeşte pe Călin

Şi de-aia îmi plac liberalii: că au umor. Câtă vreme ceea ce se vede din lupta Tăriceanu-Antonescu e simpatic, e cu „idee”, PNL poate să puncteze. Oricum, subiectul (alegerile pentru şefia PNL) este în Top3; dacă joacă inteligent, liberalii au numai de câştigat din asta. Fiindcă, oricât s-ar zice că românii sunt manelisti, pe români îi impresionează când au de a face cu oameni civilizaţi. Şi, cine ştie, îl poate ajută să imite.

Am divagat. Am pornit de la o lovitură zdravănă pe care Crin Antonescu i-a aplicat-o azi lui Călin Popescu-Tăriceanu: a spus că nu exclude ca lista PNL pentru europarlamentare ar putea fi deschisă de Tăriceanu (ca o consolare, adică, pentru că va fi pierdut partidul).

Sub semnul lui EBA

Fata preşedintelui a fost pusă să joace tare. Mă rog, tare previzibil. A zis adineauri:

„Nu doresc să mă ascund după listele unui partid, nu doresc ca tatăl meu să fie acuzat de nepotism, nu doresc ca PDL să fie pus în situaţia dificilă de a alege între mine şi intelectuali, şi, ca urmare, am decis să demisionez din PDL şi să candidez independent, cu menţiunea că voi reveni în urmă alegerilor din 7 iunie. Însemnul meu electoral va fi EBA, de la Elena Băsescu. ”

Sublinierea îmi aparţine.



Chestia asta cu candidatura „independentă” a mai fost exersată, cu succes, de marele om politic Marian Vanghelie (care a luat astfel primăria sectorului 5 - fără contracandidat serios din partea PSD-ului pe care îl părăsise, chipurile) şi de Sorin Oprescu (care a câştigat primăria Capitalei şi, e drept, nu s-a întors la matcă, dar asta doar fiindcă matca = PSD e împărţită în două şi independentul Oprescu face cu ochiul la Cotroceni.)

Ce să zic, eu îi doresc EBEI succese şi mai mari. Chiar dacă îi va fi greu să facă o campanie tare, la salariul ei de „1000 şi puţin euro”. Of, of.

NOTĂ. Dincolo de miştocăreală, nu e exclus ca această mutare să aibă parte de ceva succesuri: „victimizarea” a fost folosită foarte bine până acum de tatăl domnişoarei Băsescu (şi de duşmanul acestuia, pe numele lui Oprescu). Apoi, să nu uităm, numele Băsescu vinde bine şi nici nu e nevoie de extraordinar de multe voturi pentru Parlamentul european.

Din Pantelimon în Amazon, opere complete

Liana Oprea a pus punct jurnalului de călătorie prin America de sud. Evz a publicat 14 episoade. Liana are mai multe de scris, sper să adune totul într-o carte. Până atunci, vă invit să cititi/recititi ceea ce a scris deocamdată. Merită!



Am adunat, în PA-uri si mirări, toate linkurile necesare.
Bonus: linkuri la povestea amazoniană a lui Alin Fumurescu. Să cititi de bine!

Geoană şi Băsescu sar coarda

Cunoaşteţi farsa aceea cu tipul chemat la un meci de baschet, legat la ochi şi pus să arunce mingea la coş, de la mijlocul terenului, pentru un premiu de 500.000 de dolari? Eu am văzut-o pe blogul lui Bogdan Pitaru.

Unde e farsa? Păi, tipul aruncă mingea aiurea, nici vorbă să nimerească în coş, dar organizatorii şi publicul sunt vorbiţi să-l păcălească şi sar în sus imediat după aruncare, felicitându- l pe bietul om care, văzând atâta efuziune în jur, chiar crede că a câştigat, fără prea mare efort, jumătatea de milion. Înregistrarea prezintă bucuria omului ţopăind ca o maimuţă, fără să poată spune mai mult decât „nu ştiu” atunci când e întrebat ce va face cu atâta bănet.

Chiar dacă n-aţi vizionat filmuleţul, tot ştiţi despre ce vorbesc, pentru că aţi văzut, de-a lungul timpului, delirul din sediul PSD de la închiderea urnelor (atât în anul 2004, cât şi în anul 2008), optimismul lui Gigi Becali dinaintea meciurilor din Champions League, şi, cu siguranţă, aţi trăit, cel puţin o dată în viaţă, sentimentul că aţi dat lovitura pentru ca, după o vreme, să reveniţi cu picioarele pe pământ şi să vă daţi seama că n-a fost chiar aşa. Pe mine, filmuleţul m-a dus cu gândul, imediat, la Mircea Geoană.

Liderului PSD i se transmite din toate părţile că, gata, va triumfa la prezidenţialele de la sfârşitul anului, cu condiţia să candideze. Lui îi place să audă asta şi începe să se comporte ca şi cum ar fi ceva iminent. Partea bună e că, luându-şi în serios candidatura, a început să lucreze la un start cât mai avantajos. Pentru asta, Mircea Geoană are nevoie de substanţă, iar substanţa în politica românească e folositoare, ori de unde ar veni ea. Nu comentăm acum cât de util e „străinaşul mercenar” Cozmin Guşă (el aleargă, Vîntu gândeşte) şi cât de greu îi va fi fără „babele” lui Ion Iliescu.

Pentru preşedintele Traian Băsescu şi „vicepreşedintele” Mircea Geoană, meciul de box n-a început încă, dar amândoi se află în faza de tatonare: sar coarda, îşi arată pumnii şi se pregătesc de o partidă lungă. În acest registru, trebuie citite atât atacurile la „centura de castitate” (Băsescu vs Geoană), cât şi răzvrătirea sfioasă - „Nu s-a achitat de obligaţiile de şef de stat. Zece ani cu Traian Basescu este prea mult pentru această ţară” (Geoană vs Băsescu).

Fiindu-şi unul altuia ţintă, cei doi încearcă să-i descurajeze, implicit, pe ceilalţi posibili candidaţi şi să polarizeze uriaşele fonduri care vor însoţi campania electorală. Deocamdată, profesioniştii din meciul meciurilor pregătesc de zor momentul în care îşi vor da jos legătura de pe ochi şi se vor scuipa unul pe altul, în faţă. Momentul ruperii coaliţiei PDL-PSD va fi unul îndelung pregătit, pentru că fiecare va încerca să scoată profit maxim din asta. De aceea, vor apela, mereu şi mereu, la tactici de doi bani (Băsescu supralicitează cartea naţionalist-primitivă, dând cu spray de pericol maghiar, Geoană va plânge ipocrit pe umărul categoriilor sociale defavorizate) prin folosirea cărora nimeni nu are de câştigat - cu atât mai puţin românii chemaţi să asiste la spectacol. Asta e vorba proastă.

Astfel, niciunul nu are simţul penibilului. E drept, nici tipul din farsa americană nu l-a avut, dar el măcar era un om simplu, fără ambiţia de a conduce o ţară, fie ea şi aflată la marginea lumii. Oricum, americanul nu a făcut atac de cord când a aflat că totul n-a fost decât o farsă. A râs, tâmp. Credeţi-mă pe cuvânt, nici Mircea Geoană n-o să facă.

NOTĂ. Am publicat acest comentariu si în Evenimentul zilei.

Ceilalti nu contează. Tom Cruise da

Am văzut zilele trecute, pe TV100 Viasat, un film făcut în 1983 de Francisc Ford Coppola după o carte a lui S.E. Hinton: The Outsiders. Filmul nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte (când se va face un remake, va fi ceva reusit) – nu despre asta vreau să vorbesc.

M-a impresionat distributia: joacă monstri hollywoodieni sacri, precum Patrick Swayze, Tom Cruise, Rob Lowe, Matt Dillon, Emilio Estevez. Totusi, rolurile principale le au doi actori cu nume mai putin răsunătoare: C. Thomas Howell si Ralph Macchio. Am făcut o mică incursiune pe The Internet Movie Database, un site care le stie pe toate, si am aflat că, totusi, cei doi au jucat ulterior în câteva filme tari. Dar niciunul, nici amândoi împreună, n-au câstigat în total, în toată cariera, cât a primit Tom Cruise 17 ani mai târziu, pentru un singur film: 75 milioane de dolari pentru Mission Impossible II!





Priviti filmul din 1983, priviti rolul lui Tom Cruise. E sters, nu contează. Câti bani ati paria pe viitorul actorasului de atunci si câti pe cel al protagonistilor adevrati ai unui film, totusi bunicel, făcut de un regizor de marcă, pornind de la o carte excelentă?

Dacă e să mă leg de titlul filmului din 1983, pot zice că „ceilalti” nu contează. Tom Cruise da. Dar asta aveam să o aflăm abia peste un număr de ani. În anul 1983, lucrurile păreau un pic altfel.

De aceea e frumoasă viata, pentru doza ei de imprevizibil. Pentru că niciodată nu poti să spui, cu certitudine, că asa e, cum si se pare tie la un moment dat.

Geoană trage şi el o pălmuţă

Cine se va bate pentru scaunul de la Cotroceni? Vor fi patru candidaţi importanţi: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu (pariez că va intra în cursă dacă sondajele îi vor conservă incredibila cotă de încredere!) şi candidatul PNL. (Aici e o discutie mai mare, voi spune zilele următoare ce cred despre candidatul liberal.)

Am pus „şi” după Oprescu fiindcă nu cred ca liberalii vor fi atât de fra... inabili încât să nu propună un cadnidat propriu. Cu sau fără Oprescu, cred că finala va fi intre Geoană şi Băsescu, cu avantaj în favoarea celui căruia i s-a spus că e „Prostanac”. Nu-mi place asta, dar multe nu-mi plac.

Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant e să văd momentul în care se va rupe coaliţia PDL-PSD. Încerc să anticipez momentul, dar mi-e teamă că îmi va fi greu să prevăd asta cu mult timp înainte. Oricum, există în ambele tabere strategii care pregătesc acest moment, astfel încât să se extragă profit maxim din scandalul care va însoţi măreţul eveniment. Deocamdată, vorbim de tatonări.

Săptămâna trecută, Traian Băsescu îi bătea obrazul lui Mircea Geoană care, vorba aia, ar fi fost salvat de la debarcarea din fruntea PSD de actualul Prezident, deci ar fi trebuit să-i fie recunoscător.

Aseară, a fost rândul lui Geoană (la Prima TV): „Un nou mandat al lui Traian Băsescu este un lucru care nu este bun pentru ţară. Pentru că în cinci ani, din punctul meu de vedere nu s-a achitat de obligaţiile de şef de stat. Şi încă cinci ani... Zece ani cu Traian Băsescu este mult, mult prea mult pentru această ţară”, a zis el. Putea să dea mai tare, s-a cam bâlbâit.

Dar acum ne aflăm încă în faza de tatonare. Încă se încearcă terenul, ca la un meci de box în care ambii pugilişti se pregătesc să câştige la puncte, să reziste, adică, până la final, când va interveni subiactivitatea arbitrilor. Care poate fi „lucrata”.

Hai să inventăm o criză

Povestea iscată de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni este un exemplu de crispare. Autorităţile române nu au nicio scuză*.

Incidentul mi-a amintit de frecuşurile pe care regimul Iliescu le-a avut cu Regele Mihai, atunci când nu l-au lăsat să intre oficial în ţara, deşi ajunsese la Aeroportul Otopeni şi atunci când s-au prins prea târziu că a intrat şi l-au urmărit pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ca să-l întoarcă din drum. Ce penibil, nu-i aşa?

Ceea ce s-a întâmplat acum demonstrează că, în România, la butoane se află aceeaşi oameni care conduceau atunci, indiferent cum i-ar chema.

_____________________________________
* Explicaţiile docte cum că e vorba de o strategie electorală nu reprezintă o scuză acceptabilă. Sunt de acord că Traian Băsescu joacă acum cartea naţionalistă şi se bate pe acest teren cu Mircea Geoană (care, însă, preconizez, va fi mai temperat.) A apela la vechea marotă (pericolul maghiar) mi se pare jalnic.

Cel puţin în ochii mei, a fost, mereu, ultima zvâcnire a unui politician. Şi, da, e ceva periculos. Dacă zgâlţâi cu încăpăţânare o masă, există riscul ca, la un moment dat, să se verse paharul cu whisky şi să te uzi.
Spre deosebire de whisky, însă, chestiile astea pătează.

Blogul lui Boc

Ovidiu Eftimie are dreptate atunci când atrage atentia asupra unui site oficial, cel al guvernului României. Priviti: site-ul guvernului arată ca un blog personal. Mai precis, cam asa cred că ar putea să arate blogul personal al lui Emil Boc. Premier.

În urmă cu 5-6 ani, politician tânăr, cu perspective. În prezent, dezamăgire. Probabil, personaj cu caracter slab, influentabil, foarte sensibil la linguseli. Estimez că asta i se trage din prea mult stat în pozitie de drepti, „aveti dreptate, Traiane, pardon, domnu’ presedinte!”. Cred că în astfel de oameni se naste ceva, psihologii ar putea să explice ce mai bine decât as încerca eu să o fac, un ceva care îi face permeabili la micile linguseli. Îi face mici, oricât de mari vor fi putut să fie.

NOTĂ. Tot la Părerea lu' Eftimie am găsit un printscreen al site-ului guvernului, perioada Tăriceanu. O public si eu, aici, deoarece cele două imagini trebuie privite împreună.

Despre Iliescu, Punctul 8, femeile cu ochelari şi bărboşii

Cum le mai aiureşte istoria! Ieri, de ziua Proclamaţiei de la Timişoara, Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 în care era acuzat de subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi comunicare de informaţii false. El a mai rămas cu acuzaţia de genocid şi, probabil, pe acest pământ îl va pedepsi doar posteritatea.

Căci, azi, cui îi mai pasă de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 19 ani? Cui îi mai păsa de Proclamaţia de la Timişoara, de celebrul Punct 8, de Piaţa Universităţii?

Mie îmi pasă pentru că nu pot accepta că atunci am fost naivi. Eu cred că Proclamaţia de la Timiaoara şi golanii din Piaţa Universităţii au fost lucruri necesare. Nu vreau să-mi imaginez cum i-ar fi îndobitocit pe români Ion Iliescu & Co. dacă n-ar fi existat Opoziţia din stradă, a bărboşilor şi a femeilor cu ochelari.

Viaţa după 40 de pahare cu vin

Am lăsat să treacă trei zile de la eveniment, pentru că, vorba aia, oameni suntem. Cu ocazia sărbătorii celor 40 de mucenici, am aflat că, în această sfântă zi, se mănâncă „mucenici” (colacei în formă de opt, unşi cu miere şi nucă - aici, fotografiati de Adi Pîclisan) şi că „e bine să bei 40 de pahare cu vin. Vinul băut acum se transformă, de-a lungul anului, în putere de munca”.

De-aia am zis să treacă trei zile de la eveniment, să ne mai revenim din coma alcoolica. Nu ştiu alţii cum sunt, pe mine mă apucă ameţeala numai când mă gândesc la o aşa mare cantitate de alcool în burdihanul unui singur creştin, chiar lungit de-a lungul a 24 de ore.

De acord, nu mă pricep eu prea bine, poate de-aia nici nu am putere de muncă prin luna august, când am nevoie de concediu, dar nu e prea mult, totuşi? Ce se întâmplă dacă vreun pui de creştin ortodox, imberb sau cu tuleie pufoase, chiar ia în serios ceea ce „se spune” că e bine? (Îi rog să-mi acorde prezumţia de bună intenţie pe colegul meu Florian Bichir, pe amicul meu Mihnea Măruţa şi pe toţi cei care ar putea să se supere pe mine că vorbesc despre această sărbătoare altfel decât cu evlavie !)

Adevărul e că, în ultima vreme sunt tot mai fascinat de obiceiuri pe care Biserică Ortodoxă Romană le încurajează. Lucruri care nu sunt scrise în Carte, vin din vremuri precreştine, dar pe care, dacă nu le faci, îţi atragi oprobiul tuturor, scuzaţi, babelor. (Partea proastă e că regulile astea diferă de la sat la sat. Dacă arunci nişte monede într-o găleata cu apă scoasă la poarta tinerilor însurăţei e bine la poalele dealului, dar păcat mare pe coama lui, ca să dau un exemplu uşor, dar numai uşor, forţat.)

Zilele trecute, Evz a scris despre obiceiul repetitiei de înmormântare. Pe scurt, sătenii dintr-o localitate oltenească îsi organizează pomana din timpul vietii, ca să fie siguri. N-o să intru acum într-o dezbatere despre ce e cu pomana asta, la ce folosete si unde scrie despre ea. Permiteti-mi doar să mă mir, încontinuu.

UPDATE. Am găsit la Florin Dumitrescu două referiri interesante si, desigur, originale, la acest subiect. Una este despre cerealele din blidul copilului (ca noi mucenici), alta despre mucenicii-trufanda care s-au banalizat. Recomand cele două texte (primul e scurt, se dă si filmul ;) )

Cel mai plictisit om din Bucureşti

În Bucureşti trăieşte un om care se plictiseşte cumplit. Nu ştiu la ce oră merge la serviciu şi ce face acolo. Dar poate că nu asta e important. Vorba aia, biroul primarului e Oraşul. Căci la primarul general al capitalei mă refer.

Deja este atât de banală constatarea că Sorin Oprescu nu face nimic încât a devenit axiomă. Aici intervine paradoxul: deşi nu face şi lumea ştie că nu face, el s-a cocoţat în topul încrederii populaţiei. Şi chiar dacă se alintă acum că nici nu-i trece asta prin gând, se pregăteşte pentru prezidenţiale. Altfel de ce să se fi deranjat să apară la televizor într-o zi de 8 martie, la „intalnirea cu reprezentanţii RATB”?

Evenimentul care trebuia să-l prezinte pe primar „la lucru” într-o zi de duminică a fost organizat în pripă, în legătură probabil cu sondajul de opinie al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii. Reţeta e simplă: a zis la sondaj că bucureştenii sunt nemulţumiţi de calitatea transportului public şi că vor culoare unice de deplasare în trafic? A zis, aşa că Sorin Oprescu a vorbit fix despre asta. A zis sondajul că bucureştenii vor transport de noapte şi punctualitate? Aţi ghicit: a zis sondajul, a zis şi Oprescu.

Mă rog, a încercat să zică. Rareori mi-a fost dat să văd un discurs mai incoerent! Dar de ce-i zic discurs? Oprescu avea probabil însăilate pe hârtie câteva cuvinte-cheie: „siguranta cetateanului”, „transport civilizat”, „benzi unice”, „femei, bătrâni, copii”, „este civilizat şi în acelaşi timp onorant să ai grijă de”, „siguranta în jurul scolilor” şi a încercat să croşeteze, timp de cinci minute, în jurul lor. A ieşit vorbăraie goală, fără noimă, călăuzită exclusiv după principiul „Sorine, fă-te că lucrezi!”.

Vă ofer mai jos transcrierea discursului (am făcut-o cu mână mea), discurs pe care cred că îl mai puteţi încă asculta pe Antena 3.

HIV. Despre viaţă

Priviţi această imagine. E un desen mai degrabă naiv. Aşa-i însă că se află în el ceva care trece dincolo de ecranul computerului? Mie aşa mi se pare. Vă spun doar atât: desenul a fost făcut de un copil. La aproximativ un an după ce a făcut acest desen, copilului i s-a spus că are în el virusul HIV.


De multă vreme nu s-a mai vorbit despre copiii seropozitivi. E un subiect care, în principiu, ne plicitiseşte. Spunem, eventual, un Doamne-fereşte şi ne vedem de lucrurile importante pe care le avem de făcut. Asta nu înseamnă că problema a dispărut. Copiii seropozitivi care, prin numărul lor mare, şocau toată lumea în urmă cu 15-20 de ani, sunt în viaţă.


Mi-ar plăcea să spun că trăiesc bine-mersi, dar nu e adevărat. Pentru că, deşi tratamentul pe care îl urmează e miraculos şi au speranţa de viaţă ca toată lumea, viaţa lor nu e bine-mersi. De exemplu, din cauza prejudecăţilor, din cauza discriminării la care sunt supuşi (la şcoală, la serviciu, peste tot). Viaţa lor nu e bine-mersi pentru că, înainte de eventualele legături sentimentale în care ar putea fi implicaţi, va exista mereu un risc: acela ca posibilul partener să dea înapoi la aflarea teribilei veşti. Acesta nu e un amănunt neînsemnat, mai ales dacă ţinem cont de faptul că „generatia HIV” a ajuns acum la vârsta la care poveştile de dragoste devin principale.


În această idee, am aflat o întâmplare care mi-a dat fiori: un tânăr „roker” s-a autoinfectat voluntar atunci când a aflat că fata pe care o iubeşte e seropozitiva, numai ca să fie ca ea, să fie amândoi la fel, să se iubească aşa cum s-ar fi iubit dacă ar fi fost amândoi sănătoşi. S-a întâmplat în România, nu în vreun film de Hollywood.


Evenimentul zilei publică azi un documentar excelent despre această problemă. Vi-l recomand. Există şi un comentariu, în acelaşi ziar, scris de mine; nu-l mai aduc aici, vă arăt doar linkul. Haideţi să mai privim o dată desenul de mai sus, înainte de a ne întoarce la problemele noastre importante.

Stiu unde voi fi într-o anumită zi, la vară

Am luat azi bilete la concertul Madonnei. M-a uscat (am luat 6 bilete - mergem împreună cu Dan F. x 4!), sper să fie un spectacol fain. Stiu că face spectacole bune, chiar si pentru mosnegi ca mine. Nu mă consider fan Madonna (cred că doar la Dire Straits as merge aproape cu orice pret), dar mi-a plăcut aproape mereu să o ascult. Nu am dat drumul la countdown, nu socotesc AMR-ul, dar cred că, pe data de 26august, pe seară, mă voi distra. Ceea ce vă doresc si vouă.



P.S. Îmi amintesc, nu pot să uit, că biletele la Rolling Stones (2 + 2, am fost si atunci împreună cu Dan F. & sotia-i) le-am pus atât de bine, într-un loc atât de sigur, încât nu le-am mai găsit, asa că am fost nevoit să fac rost (ce misto sună!) de altele. Dar concertul ăla zic că a meritat investitia. Părerea mea.

O pisicutză nebunatică vrea să mă cunoască. Miau

Azi-dimineaţă, pe când efectuam programul matinal de şters spam-uri, mi-au căzut ochii pe următorul mesaj:

„Sunt o pisicutza nebunatica si vreau sa te cunosc. Miau

Sunt o pisicutza nebunatica. Vrei sa te joci cu mine ? Imi place sa fac sex oral si normal. Ma poti gasi la nr de tel 0754.72* si poti sa vezi poze cu mine topless la www*. Te astept sa te fac fericit !Te sarut dulce, Alexa”


Acest mesaj mi-a amintit de perioada în care primeam aproape zilnic mail-uri care-mi propuneau să cumpăr viagra. Am şi scris un PA despre asta, îl găsiti aici.

Voi ce spam-uri primiţi? Le deschideţi vreodată? (Un coleg - nu spui cine, persoană serioasă - a deschis un spam, zilele trecute, de-a trebuit să stea o zi fără computer până i l-au curăţat băieţii de la IT.) Care spam-uri vă enervează cel mai mult? Există si spam-uri simpatice? Dar oare chiar se aleg cu ceva ăia care spamează, în afară de un eventual fun?

P.S. N-am trecut aici numărul de telefon şi nici adresa site-ului. M-ai mult, le-am şters, deci insistaţi degeaba: n-o să ajungeţi la pisicutza, în orice caz, nu prin intermediul meu

Am pãţit o ruşine: m-a lăudat Vadim...

Am păţit o ruşine. Cum n-am mai scris de multă vreme despre Corneliu Vadim Tudor (consider că personajul este consumat şi ar fi fost o pierdere de vreme), respectivul şi-a permis să spună despre mine că sunt „constant bun”. (A făcut-o la rubrica „Săptămâna pe scurt” din „România mare”, sub pseudonimul Alcibiade, adică acolo unde mă înjură de mamă, mă face ţigan şi se leagă de chelia mea.)

Mărturisesc că m-a indispus toată povestea asta, pe care mi-a semnalat-o un amic. Chiar îmi pusesem deoparte o fază cu Vadim, care s-a luat de proprii simpatizanţi, ăia care mai sunt şi care îi asigură auditoriul la conferinţele de presă. Le-a zis, vineri:

"Îi rog pe cei care au viroze şi tuşesc să nu mai vină la conferinţele de presă. Nu vă daţi seama cât deranjează un om, care a avut o noapte albă, să se concentreze, … dacă din minut în minut, chiar cu o frecvenţă mai mare, tuşiţi aşa. Rog mult, mergeţi în biroul meu, tuşiţi afară, e doctorul Cârciumaru care vă poate trata. Ştiu că e la cumpăna dintre iarnă şi vară, dar am şi eu o limită, mi se distrage atenţia".

M-a amuzat frica Marelui Laş până (care pozează, în costum alb, în mare apărător al obidiţilor – puah, ce scârbă-mi e!) şi în faţa unor bătrânei care tuşesc. Dar nu m-a amuzat într-atât încât să-mi treacă ruşinea că, după atâta amar de vreme de insulte, m-a lăudat.

Părerea lu' Eftimie pe afiş

Am aflat, direct de la sursã, cã amicul meu Ovidiu Eftimie este, cum s-ar zice, imaginea turisticã a Ţării Făgăraşului. Altfel spus, şi-a pus fizicul pe un afiş de promovare a acestei mirifice destinaţii, afiş folosit de Agenţia de Dezvoltare Durabilă a Judeţului Braşov, ADDJB.

Ovidiu zice mai multe pe blogul lui, iar eu nu mă pot opri, aşa că vă arăt aici o copie a afişului.

Femei în criză

În Finlanda a fost publicat un studiu potrivit căruia femeile riscă să fie mai afectate de criza economică decât bărbaţii. Studiul este „corect politic” - aduce în discuţie povestea aceea conform căreia femeile sunt mai prost plătite decât bărbaţii, cu, în medie, fix 17,4%. Fireşte, în schimb, firmele conduse de femei sunt cu 10% mai eficiente decât cele conduse de bărbaţi. Mai multe amănunte, în Evz.

Poate mă înşel eu grav, dar am impresia că toate statisticile şi studiile astea care vorbesc despre discriminarea femeii există doar fiindcă sunt la modă. Nu susţin că femeilor li s-ar cuveni nici mai multe, nici mai puţine. Ştiu că în România, de exemplu, există prea multe comunităţi în care femeile chiar sunt discriminate şi că lucrurile astea vin din tradiţii tâmpite.

Dar studiile astea bine bugetate nu iau în calcul asemenea situaţii. Acest tip de studii e despre medii suficient de civilizate încât a vorbi despre discriminare înseamnă a mânca rahat.

În context, am povestea unei profesoare din Târgu Mureş, Angela Cotoară, care a câştigat în instanţă dreptul de a se pensiona la 65 de ani, la fel ca bărbaţii. Ei bine, cred că abia aici era vorba despre o discriminare, că legea care prevede vârste diferite de pensionare, în funcţie de sexul pensionatului, e discriminatorie.

Printre cei care au comentat articolul despre profesoară sunt câţiva care spun că nu şi-ar da copiii la clasa unei „babe de 65 de ani” (citat aproximativ).

Unu - am cunoscut „babe” de 75 de ani cu care era o încântare şi un privilegiu să stai de vorba.
Doi - respectivii nu precizează dacă şi-ar da copiii în clasa unui „moş” de 65 de ani.

De-aia zic: e uşor să-ţi adaptezi discursul la cerinţele (bugetate) ale momentului, e mai complicat (şi la ce bun?) să te şi gândeşti la problemă, să o identifici, să o rezolvi.

P.S. Într-un fel, compătimesc alături de amicul meu Ovidiu Eftimie, atunci când se plânge că există jde mii de zile ale femeii şi niciuna a bărbatului. El descrie, pe blog, cam ce ar trebui să însemne asta, vă las să vă delectaţi acolo.

Veriga slavă de la Bucureşti - șah cu spionul Floricel

Jucătorii de şah gândesc întotdeauna cu câteva mutări înainte. O piesă sacrificată la momentul oportun înseamnă câştiguri strategice importante în viitor. La fel e şi în lumea spionilor.

Nimeni nu e atât de naiv încât să creadă că scandalul de spionaj de la Bucureşti a izbucnit în - tâmplător. Fitilul aprins la Bucureşti a făcut „bum!” la Kiev. În astfel de poveşti, nu poţi să ştii decât ceea ce eşti lăsat să ştii. Dar putem face câteva presupuneri.

Ni s-a spus că un subofiţer român, Floricel Achim, transmitea informaţii militare secrete unui cetăţean bulgar, Marinov Zikolov. Achim avea acces la informaţii privind bazele militare americane în România, iar Zikolov la „un reprezentant al Ucrainei”. Mai ştim, pe surse, că bulgarul Zikolov lucra pentru un stat nealiniat, probabil Rusia. Se întrezăreşte, astfel, o verigă slavă care trece, convenabil, prin Bucureşti.

Cui foloseşte tot acest scandal? Şi cine pică de prost? La a doua întrebare, răspunsul e simplu: Ucraina e tăvălită bine. Din două perspective. Unu - la apropiatul summit NATO, Ucraina, care aspiră la statutul de membru al Alianţei, se va afla într-o situaţie extrem de delicată: e ţara care spionează un membru NATO. Doi - ministrul ucrainean al apărării este pe făraş, după ce ataşatul militar ucrainean a fost expulzat din România în urma recentului scandal de spionaj. Bonus: ministrul de externe ucrainean a fost demis ieri de parlamentul de la Kiev, ca urmare a deznodământului în cazul disputei cu România de la Haga.

Coincidenţă, ambii miniştri erau consideraţi piese de bază ale preşedintelui Iuşcenko (pro-occidental) în guvernul Timoşenko.

Revenind la prima întrebare, e indubitabil că Moscova se va pricepe să scoată profit maxim din situaţia creată. Ruşii domină campionatele de şah, de când există acestea.

Cât despre serviciile secrete româneşti, poreclite recent Rolls Royce-uri (probabil la mişto), susţin că-i monitorizau de patru ani pe spionul Floricel şi pe amicul lui, Zikolov. Şi totuşi, nu românii au ales momentul izbucnirii acestui scandal. Românii au ştiut doar să ofere televiziunilor 7 minute din filmul capturării lui Floricel. Achim Floricel.



NOTĂ. Acest comentariu a apărut în Evz de azi, cu titlul „Marile puteri joacă şah la Bucureşti. Cine mută spionul?”

79 de ani, din care 19 dăunători

Ieri a fost ziua lui Ion Iliescu. A împlinit 79 de ani. Consider că, în ultimii 19, a fost extrem de dăunător pentru România. Nu îmi dau seama dacă aş fi mers, de eram mai tânăr, să protestez în faţa biroului lui. Au făcut-o cinci tipi din Asociaţia "Noii Golani". Au vrut să aprindă o lumânare în amintirea martirilor de la Revoluţie, asa au spus. Si să-i dea lui Iliescu două tricouri pe care scria că fostul presedinte e criminal. "Ori au fost plătiţi pentru asta, ori este nesimţire. Au fost culeşi de pe drumuri şi folosiţi drept masă de manevră", a spus Iliescu. Mai multe amănunte, în Evz.

Dar altceva voiam să vă spun. E vorba despre Clubul de la Bucuresti. Ioana Lupea a scris un editorial în care a spus că toată această poveste înseamnă o încercare de relansare politică a lui Ion Iliescu si a fidelilor lui, bazată, în special, pe sprijinirea lui Sorin Oprescu pentru prezidentiale. Ion Iliescu, „un tovarăş perseverent în muncă”, după cum era caracterizat în dosarul de partid, nu merită subestimat. Încă. - Asa îsi încheia Ioana Lupea editorialul.

Împricinatul a răspuns prompt, pe http://ioniliescu.wordpress.com/: „Nu este vorba despre o structura de partid si nici nu-si propune sa se substituie unor asemenea structuri, ci de o organizatie vie a societatii civile care sa iasa din “tiparele inchistate, elitiste” ale unor constructii cu orientare predominanta de dreapta, ceea ce da si o falsa imagine, ca intelectualitatea romana ar fi predominant de dreapta.”

O observatie: da, intelectualitatea română e, încă, predominant de dreapta. Aia de stângă a avut grijă să se compromită, iar noua generatie de intelectuali stângisti e mai degrabă falsă, e de stânga că i se pare cool.

În fine, mi-am notat, cu această ocazie, grupul de sustinători (unul si unul). Dacă vă era dor: Razvan Theodorescu, Tudorel Postolache, Mircea Malita, Alexandru Atanasiu, Razvan Voncu, Mircea Petrescu, Marius Guran, prof.Arman, Adrian Nastase, Ion Solcanu, Rodica Stanoiu, Grigore Zanc, Valer Dorneanu, arhitect Ileana Tureanu, fostul primar al orasului Ploiesti – Emil Calota, deputatul Marian Saniuta, Alexandru Mironov, Valentin Nicolau.

România se pregăteşte să moară

Marin Sorescu încheia o poezie cam aşa: „astfel, atenţi la tot şi la toate, am învăţat mereu să fim veşnici”. Veşnicia pe care o văd în jurul meu e resemnare. Avem toate şansele să murim cu această veşnicie în braţe.

Studiu de caz: criza. E pomenită în discursul public şi în discuţiile particulare la fel de mult cum se vorbea despre teroriştii lui Iliescu care trăgeau din orice poziţie. E pretextul ideal al patronilor care au îndărătul la ce să-şi ascundă incompetenţa. E melodia de jale de care are nevoie masa de români plângăcioşi care îşi suduie, cu obidă, soarta.

EVZ publică o serie de articole despre români în criză. Peisajul e terifiant. Proiecte încremenite, unele moarte de-a binelea, oraşe în pericol de şomaj generalizat. Paradoxal, sunt în avantaj, acum, cei care au trecut deja prin disperare. Cei din Călan, de exemplu, experimentează traiul într-un oraş-dormitor în care vin doar noaptea, pentru somn, iar dimineaţa pleacă la serviciu în oraşele din jur. Avantajul lor nu e că fac naveta; avantajul e că nu-i mai sperie nimic după ce, în anii care au urmat închiderii combinatului siderurgic, nu reuşeau să dea peste ceva bun în viitor.

Pentru cei din oraşul timişean Deta, alt exemplu, situaţia e şocantă. Până astă-toamnă ştiau că trăiesc în judeţul cu şomaj zero. Acum, droaia de fabrici din zonă dă afară oameni; şi dă afară, şi dă afară. Ce vreau să spun e că românii se obişnuiesc repede şi cu binele, şi cu greul. „Încă-i bine, noi să fim sănătoşi” sau „Când o fi mai rău, ca acum să fie!” sunt două vorbe care înseamnă resemnare, nicidecum forţă, luptă. Românii se predau necon diţionat. Contemplă cum scade leul şi cum le cresc ratele şi aşteaptă, hipnotizaţi, să li se întâmple.

Un personaj precum „Băsescu de la Brad” e ca un extraterestru. Electricianul de întreţinere de la o fabrică de componente auto, deşi ar putea fi concediat în curând, împreună cu sute de colegi de serviciu, are încredere în tinereţea lui (are 52 de ani!) şi e convins că va răzbi oricum, pentru că nu i-a fost niciodată ruşine să muncească. Acest om sigur nu e lovit de veşnicia românească.

În tot acest peisaj dezolant, singurii care nu simt criza sunt politicienii şi lichelele. N-am pus semnul egal între cele două categorii pentru că ţin la naivitatea mea de a crede în ideea de clasă politică responsabilă. Priviţi-l pe „vicepreşedintele României”, Mircea Geoană, cât de responsabil vorbeşte! Priviţi avionul supersonic care arde nonşalant etapele urcuşului politic şi forţează parlamentul european (vorbim despre fiica preşedintelui, dacă nu e limpede)! Priviţi prezidenţiabilul Sorin Oprescu, cel care suflă puternic în pânzele propriului sistem „Golden Blitz” şi e tentat să-şi piardă urmele la Cotroceni! Priviţi, fără să clipiţi, ştirea că România e reprezentată la o conferinţă a parlamentelor din UE de onorabilul domn Dan Voiculescu! Priviţi ministrul turismului la chermeza organizată de un posibil beneficiar al măreţelor proiecte turistice naţionale! Aşa-i că-i drăguţ mielul cu care a plecat de acolo? S-a dat şi la televizor.

Apropo de începutul acestui articol, Marin Sorescu încheia o altă poezie cam aşa: „şi pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus Eminescu”. Finalul îi aprţine, însă, Elenei Udrea. Care şi-a botezat mielul, în cinstea lui Marin Sorescu, Sori.


NOTĂ. Am publicat acest comentariu si în Evz de azi.

Marin Moraru, un extraterestru

Aseară a fost Oscarul românesc, de-i zice Gopo. Mă bucur că a câştigat „Restul e tăcere”, al lui Nae Caranfil, e un film care chiar mi-a plăcut foarte mult. „Boogie” n-am văzut, deci nu pot decât să sper că e un film ok.



Altceva am vrut însă să vă spun. Mi-a plăcut enorm cum i-a zis Oana Pellea lui Marin Moraru, când l-a prezentat:

"Dacă l-am numi vedetă, l-am jigni. Dacă i-aş spune star, m-ar alerga pe aici. El este un fenomen. Domnul respectiv crede în extratereştri. Am avut câteva discuţii pe această temă. Eu îl consider pe dânsul un extraterestru".

Am citit despre asta pe vedeta.ro. Fotografia cu Marin Moraru e de pe site-ul acasatv.ro. Lista completă a premiilor o găsiti în Evz.

Ce-ati pus în loc de Dacia?

Tipii de la Dacia vor să dea drumul pe sosele unui nou model, Duster.
Masina are 4 locuri, 4,25 m lungime, 1,64 lătime, consum mediu de 5,3 litri/100 km, motor diesel de 1,5 litri si 105 CP si are „un concept crossover futurist”.

Noul Duster, zice site-ul Dacia.ro, este conceput de Renault Design Central Europe (din Bucureşti) şi Renault Design Technocentre (Guyancourt, Franţa).

Numele Duster a mai fost folosit în Marea Britanie prin anii ’80.

Mie, personal, nu-mi place prototipul, aproape că mă sperie (poate ăsta e scopul, să impună, astfel, respect), dar în filmuletul de prezentare sunt câteva lucruri cool, ca să mă exprim în ton cu ideea.

Două info, poate folosesc cuiva

Dragii mei,

Au ajuns la mine două informatii pe care mă grăbesc să vi le împărtăsesc.

Prima e de la Ambasada SUA si e despre o tabără de vară pentru jurnalism. Mai precis, pentru elevii care se joacă de-a revistele scolare.

Sunt sensibil la acest subiect de pe vremea când făceam astfel de reviste – le scriam de mână si le copiam tot de mână (pe vremea aia stiam un singur copiator în tot orasul – Hunedoara – la un centru de calcul în Combinat).
Zece ani mai târziu, îl încurajam pe frate-meu să aplice (n-am găsit altă rimă) la o bursă Soros pentru reviste „de liceu” si m-am bucurat alături de el si de grupul lui pentru fiecare număr al revistei pe care l-au tipărit.

Ideea e că, dacă stisi pustani cu preocupări din astea, îndrumasi-i spre BarladJournalismCamp@gmail.com,
Anca Sandu, profesor, 0763601175 sau spre
Zack Baddorf, voluntar la Corpul Păcii – SUA, 0749617478.

Data limita pentru inscriere este luni, 30 martie 2009, iar tabăra se va desfăsura în perioada 18 – 25 iulie, în Bârlad, judetul Vaslui.

A doua e de la niste meseriasi, tipii de la Getty, care oferă burse pentru fotografi. Asta e tare cu adevărat. Informatii, aici.

Răspuns unei inocenţe a lui Dan Andronic

Dan Andronic posta sâmbătă, pe blogul lui, un articol despre desfiinţarea Cancelariei primului ministru. Cam 75% din articol descrie procedura si reclamă faptul că persoanele „desfiinţate” vor primi un singur salariu compesatoriu, ceea ce e naspa pentru ei.

Pe final, întreabă, inocent, ce-i recomandă, profesional vorbind, pe noii consilieri ai premierului. Îmi place de Dan Andronic când face pe inocentul, cred că si în modă sunt de efect contrastele (nu mă pricep, dar am auzit că dau bine combinaţiile de alb si negru).

Ca de obicei, însă, l-am luat în serios pe Dan Andronic si am încercat să aflu răspunsuri la inocenta-i întrebare. Bătrânul meu amic Mihai Şoica m-a ajutat, în cazul lui Andrei Haas. Am aflat că noul consilier personal al lui Boc a fost director adjunct al DGFP Cluj si a fost cureaua de legătură într-o afacere Consilu local-Arpad Paszkany. Cum afacerea a picat, Haas a venit în Bucuresti.

Fireste, ceva mai multe amănunte sunt în Evenimentul zilei.

O veste de poveste

Am citit adineauri pe blogul lui Alin Fumurescu ceva care mi-a plăcut.
E vorba despre o izbândă personală a lui Alin. Îl las pe el să vă spună despre ce este vorba:

la Princeton, a fost un concurs de articole de Political Theory pentru graduate students - cu blind review - (nu ca numele Fumurescu i-ar fi facut sa sara de pe scaun, da’ ors’cat:). Opt papers acceptate din toate SUA. Ei bine, am fost printre aia opt! Princeton! Fara sa stie nimeni cine esti, de unde esti? Dati-mi voie ca, la varsta asta, dupa ani ‘risipiti’ prin medicina, presa, teatru, filosofie, etc - io, asta de la Liceul Industrial Avram Iancu din Brad sa ma bucur! Princeton!

Coincidentă, tocmai azi am scanat coperta primului număr al revistei „NU”. Mi se pare mai mult decât firesc să vi-l arăt astăzi, aici, împreună cu vestile despre izbânda lui Alin, vechiul meu amic, acum în Lumea Nouă.

Mărţişor

Am fost ieri la Muzeul Ţăranului Român.
Poate idealizez eu, dar e un loc unde mărţişorul nu e industrie 100%. De acord, studenţii şi post-studenţii care vând acolo o fac pentru bani, dar în mărţişoarele lor eu văd chiar ceea ce caut: un iz de primăvară.

În fine, ca să n-o lungesc, de fiecare dată când merg, de 1 martie, la Muzeul Ţăranului Român, mă simt bine. Aşa s-a întâmplat şi ieri.

Iar pentru cititoarele mele, care sunt mai frumoase decât ale lor, iată un mărtişor virtual. De pus în gând.