Povestea mãgarului care nu şi-a mai găsit măgăriţa

Totul a pornit de la o hăhăială la un post de radio. Apoi am văzut documentul. Mi l-a arătat colega mea, Raluca D. Se spărgea de râs. Apoi am vorbit cu amicul meu Mihai Ş. Unul dintre cei mai buni ziarişti pe care îi ştiu. Şi ştiu câţiva. Era după-amiază. A doua zi, a bătut drumul sătmarului. L-a pândit pe agentul şef până a ieşit pe poartă. A stat vreo două ore pentru o fotografie. După ce a avut poza, s-a dus să vorbească cu omul. Şi a obţinut o poveste. În câteva cuvinte. Ca un PA reuşit.
Cred că prima reacţie a celor care au uitat să râdă, cu poftă, e de genul "Ăştia s-au dilit! Cum să deschizi ziarul cu aşa ceva?". Eu cred că e o poveste de zile mari. E un crâmpei de Românie adevărată care vorbeşte despre noi mai mult decât glezna fină a Elenei Udrea prin apa mării, genunchi la genunchi cu ministrul Culturii, gudurat pe lângă Influenta zilei.

Articolul e în EVZ.